Nedreptățile pamfletarului

Ca și Arghezi, ca și Camil Petrescu și în general ca toți marii publiciști, forța lui Ion Vinea se vede mai ales cînd atacă. Arghezi atinge blegeala adormitoare cînd cîntă. Datul literelor cu parfum nu-i stă bine nici lui Ion Vinea. Peste rîndurile de laudă, de cîntare, de închinăciune, chiar și cînd ele slujesc un ideal patriotic sau unul moral înalt, atenția mea de cititor lunecă într-una, oricît de mult m-aș strădui să mă opresc asupra unor metafore. Cînd vine vorba de dat cu parul sau cu paloșul, Ion Vinea produce sclipiri geniale. Mă seduc mai ales paginile consacrate cărților sau spectacolelor teatrale proaste. În Adevărul din 23 septembrie 1920, publicistul recenzează romanul Strigoii de N. Porsenna. După ce-l ia peste picior pe semnatarul cărții, pentru că pune titlul de roman unei culegeri de nuvele, Ion Vinea purcede la o execuție la rece. Pumnalul infipt în inima autorului e răsucit cu voluptatea unui sadic:

„Ce sînt Strigoii? Mărturisim că rareori a izbutit cineva să scrie 200 de pagini mai desăvîrșite ca inutil, ca banalitate, ca lipsă de interes. Te exasperează pînă la admirație. Sînt cărți proaste și cărți mediocre. D-l Porsenna parvine să scrie o carte absentă. Parcă e albă. Și, totuși, citești ceva. Citești, citești 200 de pagini, și la sfîrșit ai impresia că ai răsfoit 200 de pagini nescrise. E o caracteristică prețioasă… Asta nu dovedește, însă, că d. Porsenna n-ar putea scrie odată paginile albe pe care le publică acum. Căci pofta de a scrie a d-lui Poresenna rămîne întreagă pe cea din urmă pagină.”

Eram convins că N. Porsenna e un ilustru anonim. Sînt sute ca el în scrisul românesc din toate timpurile, dispăruți fără urmă în posteritate. De aceea, am mers la Internet să văd ce s-a scris despre el. Spre surprinderea mea am dat de multe pagini despre N. Porsenna, mai toate luîndu-l în serios. România liberă din 12 august 2005, scria sub semnătura lui Călin Stănculescu și sub titlul „Nicu Porsenna, o victimă a temnițelor comuniste”:

„Biografia lui Nicu Porsenna poate fi ușor asemănată cu un spectaculos roman de aventuri, dacă tragismul existenței sale în ultimii 15 ani nu ar fi contrazis spiritul de excepție ce i-a ghidat mereu variatele preocupări și împliniri.

Pe scurt: Nicu Ionescu, căruia tatăl sau i-a atribuit și numele de Porsenna (după numele unui antic rege al etruscilor), s-a născut la 13 ianuarie 1892 la București. A urmat Dreptul și a devenit avocat în Baroul de Ilfov, profesie practicată pînă în 1948. La moartea tatălui său, George Ionescu, moștenește tipografia cu același nume în 1912; în 1914 înființează ziarul «Latinul», în 1915 editează revista «Ghilotina», iar în 1918 înfiintează la Iași ziarul «Arena» (alături de Demostene Botez, Ion Vinea, Pamfil Șeicaru, P. Panaitescu-Perpessicius printre alții); în 1920 este director general la Editura Gutenberg, colaborează la «Flacăra» lui C. Banu între 1912-1923, în ultimul an fiind primit și în Societatea Scriitorilor Români după ce publicase între anii 1914-1921 trei romane și două culegeri de nuvele și povestiri. Dincolo de jurnalistică și literatură, pe Nicu Porsenna îl mai pasionează două domenii mai puțin cunoscute în România acelor ani: filosofia socială și psihologia paranormală. O masivă culegere de traduceri din lirica universală apare postum (la editura «Saeculum», 2002). În domeniul filosofiei sociale publică împreuna cu Sergiu Manolescu «L’Interdependance des facteurs sociaux», «La guerre des peuples», «Regenerarea neamului românesc» (pe care o vom prezenta și exemplifica în continuare). În domeniul paranormalului traduce și scrie studiul introductiv la lucrarea lui William Crooks despre forța psihică, idem pentru «Amintirile unui medium». Preocupat de arta a șaptea, scrie scenariul (în colaborare cu Isaiia Răcăciuni) la filmul «Se aprind făcliile» (ecranizare după romanul său apărut în 1923), la care devine și producător, riscîndu-și averea. Preocupat de noutățile tehnice, este inventatorul unui vehicul popular, al unui dispozitiv de sincronizare a imaginii cu sunetul, al unui «izolator de zgomot», (un fel de «termopan» avant la lettre), precum și al unui dispozitiv de stingere a incendiilor la sonde. Toate aceste invenții brevetate la OSIM au fost realizate între anii 1930 și 1944.

Între anii 1957 și 1964 Nicu Porsenna este deținut politic la Jilava, Văcărești și Aiud, fiind condamnat ca «dușman al poporului» conform art. 209 Cod Penal, pentru «vina de a fi uneltit împotriva ordinii sociale».

Deși claustrat aproape total înainte de detenție, Nicu Porsenna scrie foarte mult, dar condițiile nu-i vor permite să publice mai nimic pînă în preajma morții, survenite la 18 ianuarie 1971. Chinuit și aproape invalid din pricina unei nemiloase boli – Parkinsonul – Nicu Porsenna nu mai are decît satisfacția publicării unui amplu fragment de traducere din Ars Amandi de Ovidiu la revista «Tomis» și, cu puțin timp înainte de moarte, publicarea celebrului poem de Oscar Wilde «Balada închisorii din Reading». El primește la spital corecturile la celebrul poem, despre care spunea cu un umor trist, după spusele doamnei Zoe Porsenna, care l-a vegheat pînă la ultima suflare, că «îl va face celebru». Apărut cu puțin timp după decesul scriitorului, volumul amintit s-a vîndut din prima zi de difuzare. Martir al închisorilor comuniste (Nicu Porsenna a fost condamnat la 50 de ani închisoare și a fost efectiv deținut la Ministerul de Interne, Jilava și Aiud între 27 iunie 1957 și august 1964), scriitorul a elaborat, cu zece ani aproape înainte de instaurarea comunismului în Romania, «Regenerarea neamului românesc», volum ce a apărut pentru prima oară în 1937 la editura «Cugetarea», ediția a doua fiind asumată în 2001 de editura «Vremea».”