Se întâmpla în februarie 1912, când nenea Iancu intenționa să revină în țară nu așa oricum ci “negreșit, sigur, neapărat” și mai ales cu vagon de dormit, asigurându-l pe bunul său prieten Vlahuță că va trece pe socoteala lui automobilul care ar urma să îl aștepte la Chitila (!), nu în altă parte.
Mare boier domnul Caragiale! ar spune cei care nu i-au cunoscut zbaterea, chinul și dezgustul de prostie și mediocritate.
Caragiale şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Berlin, în exil, părăsind România, dezgustat şi scârbit. În exil a scris fabule şi poezii pe care le-a semnat ca anonim. A refuzat să participe la sărbătorile din ţară, organizate cu ocazia aniversării a 60 de ani de viaţă. A scris o petiţie prin care a interzis ca piesele sale să fie puse în scenă. A murit în 1912, iar trupul său a fost adus în ţară la câteva luni de la deces.
La Berlin, familia Caragiale a închiriat un apartament în cartierul Willmersdorf, copiii au fost înscrişi la şcoală, iar dramaturgul s-a arătat, o vreme, liniştit şi mulţumit de calea aleasă. Dorul faţă de prietenii rămaşi în ţară şi l-a expus în lungi scrisori. De dorul limbii române a început să frecventeze cercurile studenţeşti româneşti de la Berlin. Caragiale primea veşti din România de la bunul său prieten Alexandru Vlahuţă, cel care îi cerea dramaturgului să revină în ţară.
https://adevarul.ro/stiri-locale/alexandria/viata-lui-caragiale-in-exil-a-scris-fabule-ca-1643931.html
Lasă un răspuns