Neîncrederea în mecanismele democratice

Momente și evenimente comentate de mine. O dezbatere parlamentară din 30 martie 1995 mi-a dat motivul să public în Evenimentul zilei din 31 martie 1995, comentariul intitulat: Neîncrederea în mecanismele democratice.

Cine a avut ieri răbdarea de a asculta pînă la capăt dezbaterile parlamentare consacrate cazului Iuga, vor fi remarcat beatitudinea cu care deputații şi senatorii coaliției guvernamentale au invocat respectarea mecanismelor democratice. N-a putut lipsi din această Cîntare a democrației senatorul Radu Baltazar. Dat fiind că lucrările au fost transmise numai la Radio, n-am putut sesiza ce făcea prezidiul în timp ce distinsul senator cotcodăcea din nou. Avînd în vedere că şedea cu spatele la prezidiu, mai mult ca sigur, membrii acestuia se țineau cu mîna de nas. Un alt vorbitor, cenuşiul profesor de Socialism științific, Dan Marțian, s-a dedat la un adevărat ospăț pe tema democrației. Domnia-sa a supt din acest concept preț de un sfert de oră. Nu fără o anume dificultate, dat fiind că limba de lemn pe care a folosit-o i-a împiedicat lucrarea. Ascultîndu-i pe reprezentanții coaliției guvernamentale ai putea crede că democrația și-a găsit în fizicul lor luptătorii capabili să-şi dea viața pentru triumful ea. Nu e prima oară cînd aflătorii în fruntea bucatelor fac atîta caz de respectarea legii, a democrației. De ce se cufundă ei zi de zi într-o asemenea pledoarie? În discursul său de ieri, senatorul Constantin Ticu Dumitrescu a dat un răspuns pătrunzător. Pentru că mecanismele democratice din România de azi, construite strîmb de către echipa ajunsă la Putere în decembrie 1989, sînt practic simple instrumente pentru exercitarea unei dictaturi a partidului unic pe care-l reprezintă coaliția guvernamentală. Cei care i-au luat locul lui Ceauşescu au învăţat rapid, după cîteva ezitări, un lucru pe care fostul dictator nu-l ştiuse. Concepute într-un anume fel, adică fără nici o legătură cu adevăratul lor conținut, mecanismele democratice sînt un excelent mijloc de a-ți impune dictatura. Sub umbrela lor protectoare poți face orice. Îți poți umple buzunarele cu dividende ca membru al AGA. Poți sugruma presa independentă. Poți lichida orice mişcare de protest ivită din disperarea sărăciei. Exemplul cel mai convingător îl constituie, din acest punct de vedere, Curtea Supremă de Justiție. Teoretic, aceasta e o instituție a statului de drept. O instituție echidistantă politic, avînd, într-o democrație autentică, menirea de a impune dreptatea pe care politicienii se străduiesc din răsputeri s-o strîmbe. De aceea, toţi cetățenii trebuie să se supună necondiționat deciziilor sale. E însă Curtea Supremă de Justiție de la noi o instituție cu adevărat democratică? Adică o instituție independentă din punct de vedere politic, judecînd cauzele numai şi numai sub semnul dreptăţii şi al adevărului? Fireşte că nu. De doi ani şi ceva, ori de cîte ori izbucneşte o grevă, Curtea Supremă de Justiție o declară automat ilegală. Adevărații stăpîni ai acestei instituții, cei aflați la Putere, îşi freacă mîinile mulţumiţi. Greva a fost suspendată potrivit mecanismelor democratice. Amărîții care au încetat lucrul, pentru că mor de foame, trebuie să i se supună. Nu de alta, dar dacă n-o fac, înseamnă că pun la îndoială democrația din România!

Ieri însă, în timp ce reprezentanților coaliției guvernamentale li se umplea gura de cîtă democrație invocau, s-a petrecut un fapt care a demonstrat că românii încep să devină conştienţi de faptul că invocarea mecanismelor democratice e o simplă şmecherie a celor aflați la Putere. Curtea Supremă de Justiție a suspendat greva de la Metrou. Lucrătorii din această instituție nu s-au lăsat însă impresionați de legalitatea pe care a invocat-o Curtea. Într-o revoltă ivită din disperare, ei s-au aşezat pe linii, întrerupînd circulația Metroului. În inutila dezbatere parlamentară de ieri s-au spus vrute și nevrute. Nici un discurs nu s-a referit însă la întîmplarea de la Metrou. Dacă ar fi fost adevărați politicieni, politicieni în toată puterea bărbătească a acestui cuvînt, cei veniți la tribuna Parlamentului ar fi trebuit să vorbească în primul rînd despre revolta spontană din București. Pentru că cele întîmplate ieri la Metrou constituie expresia unei stări de spirit extrem de grave. Lucrătorii de la această instituție și-au dat seama că hotărîrea Curții Supreme de Justiție n-a izvorît din setea de dreptate. Ea a fost, ca alte şi alte hotărîri luate de Curte împotriva mişcărilor de protest ale salariaților, un mijloc prin care guvernul a pus capăt unei greve. De aceea, sfidînd decizia Curții Supreme de Justiție, lucrătorii de la Metrou au continuat greva. Gestul lor nu e însă întîmplător. El exprimă un sentiment tot mai crescînd în România de azi: neîncrederea în mecanismele democratice. Pentru a fi eficientă, democrația trebuie să convingă că e democrație. Că e un sistem menit a da posibilitate celor mulți să-şi spună cuvîntul în marile decizii ale ţării. Dacă democrația lasă impresia că e, de fapt, un pretext pentru a-i pune cu botul pe labe pe cetățeni, ea nu-şi mai are rostul. Și devine mult mai primejdioasă decît cea mai crîncenă dictatură. Un asemenea proces s-a petrecut în ultimul timp și la noi. Mecanismele democratice s-au dovedit a fi simple instrumente ale celor aflați la putere. Populația începe să nu mai aibă încredere în ele. Și atunci încearcă să-şi impună punctele de vedere nu în cadrele democrației, ci în afara acesteia. Prin revolte spontane în genul celei petrecute ieri la Metrou. Dintre toate procesele care definesc societatea românească din ultimii ani, acesta mi se pare cel mai îngrijorător. El trebuie să-i pună în stare de alarmă nu numai pe cei de la putere, ci şi pe toți democrații din România. Dacă se va continua erodarea mecanismelor democratice în ochii populației, prin politica nesăbuită a celor din fruntea bucatelor, riscăm să asistăm la o explozie socială de proporții. Care va pune la îndoială nu numai mecanismele democratice strîmbe făurite de PDSR, dar şi ceea ce ar putea fi adevărata democrație.