Nenorocirea de a-ți veni la cină președintele SUA

Richard Helms a fost director CIA între iunie 1966 și februarie 1973.
A fost implicat în multe Operațiuni clandestine comandate de președinții americani, de la Eisenhower, la Richard Nixon, unde peste hotare, ca de exemplu MONGOOSE, împotriva lui Fidel Castro, lovitura de stat împotriva lui Allende, președintele ales democratic al Republicii Chile; altele chiar în America, violînd Carta Agenției, cum au fost, de exemplu, Operațiunea Chaos, de spionare a dizidenților, sau Operațiunea MK ULTRA, de experimente pentru controlul minții umane.
Cu toate acestea, datorită strășniciei cu care a apărat teza Secretele CIA trebuie să rămână secrete! În tulburii ani 1974-1975, a rămas ca o amintire bună în Istoria Agenției.

Dat afară de Richard Nixon, pentru c-a refuzat să implice Agenția în Scandalul Watergate, Richard Helms e numit ambasador în Iran.
După plecarea din acest post, în urma condamnării cu suspendare pentru sperjur, fostul director CIA, colaborează cu Nancy Reagan, Prima Doamnă a Americii, ca șef al programului antidrog Just Say No.
În 1987, profitînd de faptul că actorul britanic Rex Harrison (un prieten al familiei) era la Washington, i-a invitat pe Rex și pe soția sa Mercia, la cină, acasă.

Richard Helms își publică în 2003 memoriile sub titlul A Look ower My Shoulder. A Life în the Central Intelligence Agency, la editura Rondom House.
Printre altele, în Memorii el ține să consemneze și cina la care au fost prezenți Rex Harrison și soția.
De ce?
Răspunde Richard Helms:

„Cu ajutorul lui Michael Deaver, șeful cabinetului de la Casa Albă, i-am invitat pe singurii actori pe care îi mai știam – președintele și Nancy Reagan.”

Cei doi răspund invitației. Fostul director CIA, altfel spion serios, găsește prilejul de a se uimi de tărăboiul creat în viața sa de venirea la cină a președintelui Americii.
Redau întregul fragment dedicat vizitei, așa cum îl publică Richard Helms, nu fără a remarca talentul de observator al fostului șef al spionilor:

„Operațiunea a început cu o inspecție temeinică a casei noastre de către o echipă de experți ai Serviciului Secret. Garajul anexat casei a fost catalogat ca fiind prea îngust pentru scopurile celor de la Serviciul Secret, dar s-a hotărît că, cu un pic de exercițiu, unul dintre șoferii de la Casa Albă ar putea parca limuzina președintelui în marșarier, fără a deteriora autovehiculul sau garajul nostru, de altfel destul de solid. În interiorul casei, au fost examinate bucătăria, sufrageria și livingul și au fost alese scaunele suficient de sigure pentru președinte. Nu era vorba de rezistența la greutate a acrstora ci, mai degrabă, de obstrucționarea vizibilității unui eventual asasin care stătea la pândă prin cartier. Orice posibilități ascunse de supraveghere a fost probabil, eliminate de către testele electronice meticuloase. Am spus «probabil», pentru că, din experiența mea, știam că cele mai specializate tehnici secrete de monitorizare audio sau de alt fel erau întotdeauna cu un pas înaintea echipelor de contra-supraveghere.

Apoi reprezentanții Serviciului Secret au alertat toți vecinii de pe stradă cum că va avea loc un «eveniment» care impunea ca aceștia să nu-și parcheze mașinile în fața locuinței între orele 18 și miezul nopții, oră la care se presupunea că misterioșii noștri oaspeți ar fi plecat acasă. Toată lumea a cooperat din plin. Astfel, a existat suficient spațiu pentru cele douăzeci și trei de vehicule (după numerotarea estimativă a Cynthiei) care făceau parte din anturajul președintelui să poată rula și parca – o dubiță pentru comunicații, unități radio, o limuzină de diversiune, o ambulanță, motociclete și diverse echipaje de patrulare.

Etapa finală a constat în supravegherea alimentelor și a băuturilor. Deși risc să compromit orice măsuri de securitate încă utile, voi recunoaște că, înainte de a se turna băutura, înainte de a se pune mâncarea pe masă sau înainte de prepararea cafelelor, se luau ample măsuri de precauție. Mă întreb cum ar putea descrie reglementările din administrație postul care, pe vremuri, era cunoscut pur și simplu ca «degustător».

Coloana oficială a sosit la timp; președintele și Nancy au intrat în fortăreață fără vreun incident neplăcut. Conform instrucțiunilor, i-am indicat președintelui scaunul care fusese selectat pentru el. Fără o fărâmă de ezitare, Ronald Reagan s-a așezat într-un altul, mult mai confortabil”.

Istorisirea lui Richard Helms e un excepțional Document de Istorie, pentru că surprinde măsurile neobișnuite – unele absurde – de securitate, luate de Secret Service pentru venirea unui președinte american la cină.

N-am avut în viața mea, la cină, un președinte român în exercițiu, fie și pentru că nu obișnuiesc să dau mese cu invitați, în cazul meu cina reducându-se, de vreo 15 ani, la trei mere.
Citindu-l pe Richard Helms, mă întreb însă dacă și la noi e venirea unui președinte în vizită la cineva declanșează același tărăboi!