Nici viața, nici justiția și nici percepția nu sunt juste, neutre și obiective

Recunosc. Sunt un puternic susținător al adevărului vorbelor de mai sus. Până la urmă, nu putem spune că nu are logică, nu-i așa?

Pornind de la același principiu, îmi amintesc de o poveste spusă de un prieten, de această dată (voi scurta pe cât posibil povestea) — o poveste în care doi parteneri se duc la un consultant să-i ceară sfatul. Acesta din urmă spune că amândoi au dreptate. Ucenicul consultantului (prezent la fiecare discuție) își întreabă mentorul cum de amândoi pot avea dreptate. Care credeți că a fost răspunsul? — „Și tu ai dreptate”.

Pentru că în viață întâlnim oameni cu care discutăm diverse, cu unul dintre colaboratorii firmei la care lucrez, la o cafea, dezbăteam ideea de justiție. Evident, în contextul actual e un subiect destul de fierbinte, dar la momentul în care noi aveam discuția, era ceva pur filosofic. Desigur, nu e chiar de ici, de colo să fii „neutru” când în procesul de cercetare lucrurile par a fi împotriva ta (uneori poate chiar sunt, dar, după cum spuneam, discuția era pur filosofică). Până la urmă, ce înseamnă a fi „just”? Da, dacă discutăm despre definiții teoretice, poate însemna: dreptate, echitate, corectitudine. Dar, până la urmă, ce înseamnă asta pentru fiecare dintre noi?

În psihologie se spune că „percepția este întotdeauna adevărată”. Practic, este vorba despre modul în care fiecare vede lumea și ce se întâmplă în jurul lui (povestea cu partenerii și ucenicul de ceva mai devreme). Justiția înseamnă a fi just, în timp ce percepția este întotdeauna adevărată. Și, totuși, cum se poate ca toți să avem dreptate și, în același timp, să greșim? Cum rezolvăm această dilemă?

La unul dintre cursurile la care am asistat, mi s-a prezentat o iluzie optică. Știind la ce curs sunt și pentru că oricum toți au răspuns că e imposibil, am zis, de dragul discuției: „În mod normal, aș fi zis că nu are cum ca cele două schițe să fie la fel, dar pentru că suntem la acest curs, o să zic că se potrivesc”. Am avut, evident, dreptate, dar asta doar pentru că am folosit o logică oarecum ciudată — una pe care, în mod normal, niciunul dintre noi nu o folosește zilnic.

Paradoxul ține exact de modul în care noi toți ne raportăm la experiența de viață și la modul în care percepem ceea ce ne înconjoară. Nici viața, nici justiția și nici percepția nu ne sunt juste, neutre și obiective.

Vă las, totuși, cu următoarele dileme: cum facem să fie bine și de ce așa și nu altfel? Cum reușim fiecare dintre noi să rezolvăm acest paradox?

(Din Germania, Florin Pîcă)