Nicolae Iorga și Popoarele turanice parazitare

Nicolae Iorga, un nume prea puțin (sau chiar deloc) cunoscut în societatea românească contemporană. Un geniu acuzat de anti-semitism, lucru pe care îl voi demonta în mod academic, prin exemple reale și clare, oferind și pasaje din geniala sa operă intitulată: „Istoria evreilor în țerile noastre”, publicată în anul 1913, la data de 13 septembrie. Nu sunt fanul „formelor fără fond”, nu pot să am ipocrizia de a prezenta o minciună drept adevăr, cum nu pot să prezint un lucru înfrumusețat. Nu mă las influențat de diverse simpatii. Eu îi iau apărarea domnului Nicolae Iorga, însă doar cu ajutorul lucrurilor reale și adevărate. De ce? Deoarece sunt român. Deși această apărare are loc post-mortem, țin să subliniez că nu sunt fanul sau adeptul expresiei: „De mortuis nihil nisi bonum/bene. De mortuis nil nisi bonum dicendum est”. Nu consider că nu trebuie spus nimic despre cei morți, cu excepția celor bune. Eu aleg să fac ceea ce trebuie, prea mulți oameni aleg să facă exclusiv ceea ce vor, iar de multe ori, cei care fac doar ce vor sunt și foarte comozi, sau chiar lași, aceștia existând într-o „bulă de confort”, material, fizic sau chiar spiritual. Însă, vom vedea acest lucru pe viitor. În materialul de astăzi, vă voi prezenta o parte din opera: „Popoare turanice parazitare”, lucrare de căpătâi apărută în anul 1915, la tipografia: „Neamul Românesc” – Vălenii de Munte. Subiectul abordat de către Iorga a fost prezentat oral anterior, în anul 1914, în ziua de 7 Decembrie, într-o conferință ținută la Ateneul Român. Pentru mine, personal, domnul Nicolae Iorga este un geniu. Am lecturat și jurnalul ultimilor ani ai domniei sale, respectiv perioada anilor 1938-1940, lucru pe care vi-l recomand și dumneavoastră.

Domnul Nicolae Iorga, Dumnezeu să-l odihnească în pace, nu a fost un individ infatuat. Chiar din contră. Din punctul meu de vedere, istoricul Nicolae Iorga a fost caracterizat de o „sete infinită de cunoaștere”. Istoricul a reușit să îmbine și politica, artă plină de sentimentalisme, mai mult sau mai puțin sincere, cu istoria, disciplină plină de date și lucruri care nu pot fi schimbate, doar dacă au fost prezentate în mod fals sau eronat, voit sau din greșeală. Spre exemplu, Iorga a îmbinat politica și istoria, atunci când a început să lucreze la cotidianul de propagandă de război: „România”, contribuind totodată și la publicația internațională a lui R.W. Seton-Watson „The New Europe”. A mai publicat în acel an mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre soldați și civili: „Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii; Rolul inițiativei private în viața publică; Sfaturi și învățături pentru ostașii României”. A tradus din limba engleză și a tipărit „Țara mea”, un eseu patriotic scris de Regina Maria. Criza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și să republice „Neamul Românesc”, din Iași, explicând: „Am realizat acum ce suport moral ar putea servi aceasta pentru miile de oameni descurajați și deziluzionați și împotriva trădătorilor care se strecură peste tot.” Scopul a fost din nou reflectat în prelegerile care au urmat (unde a discutat despre „principiul național”) și în alte lucrări, acestea contemplând asupra angajamentului Aliaților: (Relations des Roumains avec les Alliès; „Histoire des relations entre la France et les roumains, caracterului național (Sufletul românesc), sau împotriva scăderii moralului (Armistițiul). Trebuie să subliniez și că idealul domnului Iorga de regenerare morală în timpul războiului a fost completat de către dorința unei reforme agrare. Brătianu nu s-a opus propunerii, deși se temea că deținătorii de pământuri se vor răscula. Iorga i-a răspuns sarcastic: „Așa cum ai împușcat țăranii pentru ca boierii să prospere, atunci vei împușca boierii pentru ca țăranii să prospere.” Vă ofer un alt exemplu, fără a face referire la Iorga. Un om politic capabil poate să prezinte bătălia de la Mohácsi csata, în interesul său personal, având diverse motivații, de natură materială, electorală sau chiar militară. Între un om politic și un militar există o linie subțire. Un dictator este militar și politician aproximativ în egală măsură. Pe de altă parte, un istoric care se plafonează la nivelul cifrelor, va prezenta situația în felul următor. Bătălia de la Mohács a fost o bătălie desfășurată la data de 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani), au fost învinse de către forțele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul. Victoria otomanilor a avut drept rezultat împărțirea Ungariei timp de aproximativ 150 de ani între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg din Austria. Autonomia Principatului Transilvaniei a fost recunoscută de Imperiul Otoman. Și cam atât, pe scurt. Diferența este reprezentată de modul în care prezinți lucrurile. Acum, o să vă prezint niște fraze din opera genialului nostru Nicolae Iorga. Și când scriu al nostru, mă refer la al românilor, maghiarilor, sașilor, evreilor, secuilor, rromilor, lipovenilor, ceangăilor și a tuturor locuitorilor acestor meleaguri, unice și complexe, grupate sub denumirea de România. Scriu aceste lucruri deoarece Iorga a fost istoricul și politicianul întregii națiuni românești, al întregii populații a României:

„…N-aș fi venit în înaintea dvoastră, călcând în această privință obiceiul momentului, dacă nu v-aș aduce lucruri care pentru mine sunt întrucâtva noi și a căror explicație am găsit-o cu oarecare greutate. Căci cred că este o datorie de bună cuviință, chiar în România, și chiar în momentul de față, să iasă cineva înaintea publicului numai atunci când după ce și-a muncit puțin gândul, crede că, în ceea ce privește unele lucruri de oarecare însemnătate, a ajuns la soluții sau explicații care pot fi considerate oarecum ca noi. Acum, nu orice lucru nou rezistă criticii: și fără îndoială că și lucrurile noi pe care am intenția să le aduc înaintea dvoastră, pot fi criticate; din ele o să rămână mai mult sau mai puțin; dar un istoric cu oarecare cunoștință a lucrurilor s-a gândit, în legătură cu împrejurările de față, la anumite probleme, și i s-a părut a fi ajuns la anumite concluzii vrednice de atenție. Titlul nu e pretențios, cum s-ar părea la prima vedere. <<Popoare turanice parazitare>>. Sunt totuși dator un cuvânt de explicație în ceea ce privește felul special cum popoarele turanice pot fi parazitare. Un popor turanic trebuie să fie parazitar până la dispariție sau până la convertirea lui – lucru foarte greu, pentru că cere bun simț; nu toate lucrurile grele cer bun simț, dar toate lucrurile care cer bun simț sunt grele – deci până la acel act, foarte greu, care este convertirea unui brutal popor entuziast într-un modest popor înzestrat cu bun simț. Cum de am ajuns să gândesc la această problemă? Ea mi s-a impus încă de la începutul războiului actual, și mai ales din momentul când, pe lângă ascuțita notă maghiară care, amintea câmpiile catalaunice, în timpul războiului acesta a răsunat – dacă se poate întrebuința acest eufemism -, guturalul strigăt de război otoman, scos însă din gâtlejuri care, vă asigur, nu își au originile fiziologice în veacul al XIV-lea și al XV-lea, căci gâtlejurile care scot strigătele de <<război sacru>> astăzi sunt, în foarte multe cazuri, câte un onorabil gâtlej semit sau armenesc – de June Turc dacă voiți, de foarte June Turc, de tot ce poate fi mai June Turc, așa de June chiar încât nu mai e Turc de loc. Mi s-a părut, – deși, de o parte, era un glas așa de ascuțit, iar, de alta, o guturalitate așa de necăjită, că între unul și altul este oarecare legătură, că seamănă în acțiunile lor prezente aceste două popoare… Hundsdorfer a devenit Hunfalvy, adversarul de căpetenie al Românilor… Dar Petőfi e Slav curat: îl chema Petrovici, iar Kossuth era tot Slav; de altfel numele se întâlnește și la Români: Cóșotă, corespunzător cu Balotă, Laiotă, etc… când Petőfi era Petrovici și Kossuth era Cóșotă, unde era Maghiarul? (Aplauze)…Revin pentru a da o încheiere acestei conferințe, la exemplul Turcilor și la formula generală pe care am rostit-o și mai înainte. E foarte ușor pentru un Turanian viteaz și neastâmpărat să cucerească. Este foarte ușor pentru un Turanian brutal și fără scrupule să-și mențină dominația. E imposibil însă pentru un Turanian să creeze o civilizație, și nespus de greu pentru el să-și acomodeze măcar sufletul cu o civilizație pe care a întâlnit-o și a împrumutat-o. Și, atunci, în lăcomia lui de dominație, în setea lui de odihnă, în lenea lui de viteaz trândav, el strânge puterile de viață ale tuturor supușilor și caută a da iluzia unei puteri naționale”.

Ce putem observa? Domnul Nicolae Iorga este conștient că nimeni nu deține adevărul absolut și este deschis către dezbateri și critici. Mai rămâne mult de scris și de discutat, dar o să aflați mai multe din fotografiile atașate.

popoare-turanice-coperta

popoare-turanice-13

popoare-turanice-15