Nicușor Dan este noul președinte al României. El a obținut 53,6% din voturi
>
Nicușor Dan și reflexul toxic al politizării justiției
Declarația recentă a lui Nicușor Dan, candidat la președinția României, conform căreia va negocia cu Parlamentul si Guvernul schimbarea din funcție a șefului DNA și a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, imediat ce va ajunge președinte al României este nu doar imprudentă, ci profund periculoasă pentru democrație. Ceea ce ar fi trebuit să fie o pledoarie pentru reformă s-a transformat într-un act de autodemascare: Nicușor Dan nu vede justiția ca pe un pilon independent al statului, ci ca pe o piesă de șah în jocul puterii.
Această declarație confirmă, fără echivoc, ceea ce societatea civilă și o parte a magistraților semnalează de ani de zile: șefii marilor parchete nu sunt priviți ca profesioniști autonomi, ci ca pioni numiți și schimbați în funcție de interesele și strategiile celor care ajung la vârful politicii. Chiar și un personaj perceput ca fiind „curat” și „tehnocrat” precum Nicușor Dan nu scapă de tentația de a controla justiția — dovadă că problema nu este de morală individuală, ci de structură sistemică.
Această ieșire publică este simptomatică pentru un model disfuncțional de guvernare, în care președintele – în loc să fie garantul independenței justiției – devine garantul obedienței instituțiilor față de sine. Într-un stat de drept veritabil, un astfel de angajament ar echivala cu o amenințare directă la adresa ordinii constituționale.
În acest context, devine și mai urgentă o analiză critică a modului în care sunt numiți – și schimbați – conducătorii Parchetului General, DIICOT și DNA. Iată de ce: numirea politică a șefilor Parchetului General, DIICOT și DNA reprezintă obstacolul sistemic în calea unei justiții independente.
În România, numirea șefilor instituțiilor-cheie din sistemul de urmărire penală – Parchetul General, DIICOT și DNA – se face printr-un mecanism profund viciat, care menține justiția într-o zonă de dependență politică mascată. Potrivit legii, propunerea acestor șefi aparține ministrului Justiției – un actor politic – și este aprobată de președintele României – alt actor politic. Consiliul Superior al Magistraturii are doar un rol consultativ. Această arhitectură juridică creează premisa unui sistem în care, indiferent de competența, profesionalismul sau integritatea unui magistrat, promovarea sa depinde, într-o formă directă sau indirectă, de voința politică.
Faptul că un magistrat este selectat, promovat sau confirmat în funcție de o autoritate politică invalidează însăși ideea de independență. Chiar și în condițiile în care procurorul general sau șeful DNA este un profesionist ireproșabil, el va fi perceput – atât de colegi, cât și de public – ca fiind „omul cuiva”. Iar percepția este în justiție la fel de gravă ca realitatea: ea erodează încrederea publică și compromite imparțialitatea decizională.
Mai mult, acest sistem creează o presiune structurală: magistratul care ocupă o astfel de funcție se va simți, fie și inconștient, dator față de cel care l-a propus. În condiții de criză, investigații sensibile sau dosare cu miză politică, instinctul de conservare profesională poate înclina balanța în favoarea „prudenței”, adică a neimplicării. Cu alte cuvinte, justiția devine selectivă, mimând echilibrul dar operând cu duble standarde.
Această formă de control politic nu se manifestă doar în cazurile de mare corupție, ci și în prioritizarea instituțională. Structurile de parchet vor urmări ceea ce este convenabil politic, nu neapărat ceea ce este relevant pentru societate. De exemplu: dosare de interes public major sunt tergiversate ani de zile; cazuri de corupție locală sau națională sunt clasate „cu eleganță”; investigații sensibile, care implică actuali sau foști lideri politici, sunt ocolite complet.
În același timp, justiția devine o armă de reglare a conturilor politice. Procurorii pot fi presați să deschidă sau să închidă anchete în funcție de oportunități politice, nu de probatoriu. Astfel, instituții care ar trebui să fie bastioane ale echilibrului democratic ajung să joace, voalat, roluri partizane.
Atât timp cât ministrul Justiției, un actor politic, propune conducerea parchetelor, nu putem vorbi despre o justiție independentă. În practică, acest sistem produce: prioritizare a liniștii instituționale, nu a eficienței sau responsabilizării; un sistem de promovare clientelar, unde contează cine te recomandă, nu ce ai făcut; această dinamică a generat în România un climat de teamă, de repliere profesională și de autocenzură. Procurorii care gândesc liber sunt marginalizați, iar cei care „se aliniază” sunt recompensați.
Concluzie: schimbarea începe cu depolitizarea
Adevărata reformă a justiției românești nu va fi posibilă câtă vreme șefii instituțiilor esențiale din Ministerul Public sunt numiți politic. Este necesară o reformă constituțională care să elimine complet factorul politic din procedura de numire. Soluții există:
Numirea de către CSM, în urma unui concurs transparent și public;
Includerea unor criterii clare și măsurabile de performanță;
Mandate limitate și evaluări intermediare, făcute de magistrați, nu de politicieni.
Doar astfel putem construi o justiție care să lucreze în interesul cetățeanului și al statului de drept, nu în interesul puterii politice de moment.
P s. ROMÂNIA, înainte de toate!
(Sursa: FaceBook Avram Gal)
Comentarii
Lasă un răspuns