Îi întîlneşti peste tot în Atena. Pe treptele care urcă spre Acropole. Pe străduţele din Plaka. Pe marile bulevarde ale Atenei. În uşa magazinelor sau la intersecţii. Îşi văd de-ale lor în mijlocul celor mai mari agitaţii. Ca nişte filosofi ai Greciei din vechime, care meditau la esenţa tuturor lucrurilor în mijlocul mulţimilor cuprinse de delirul dyonisiac.
Cei ce urcă treptele spre Acropole sunt obligaţi să ocolească dulăii care dorm, lungiţi pe una din trepte, unul lîngă celălalt.
Seara, din Piaţa Syntagma dau buzna în strada comercială Ermou inşi morţi să cumpere ceva, să asculte tînguitul formaţiilor de amerindieni sau să caşte gura pur şi simplu. Într-o seară, am văzut dormind chiar în mijlocul străzii, lungit pe asfalt, un dulău straşnic.
N-avea pic de îngrijorare la gîndul că l-ar putea călca pe coadă cineva. Între noi fie vorba, aş vrea să văd şi eu curajosul în stare să calce pe coadă un asemenea dulău.
Cei mai mulţi dulăi au drept principală ocupaţie cerşitul de mîncare.
La întoarcerea de la Mycene şi Epidaur, autocarul grupului nostru a făcut popasul de rigoare la un shop-caffé de lîngă canalul Corint.
Spun, popasul de rigoare, pentru că toate tururile organizate de firmele de turism din Atena apelează din plin la şmecheria menită a mai scoate ceva bănuţi din buzunarul turistului:
Popasul la un anume café-shop, inevitabil îmbiind la halit şi cumpărat.
Am luat un baton de nuga şi am ieşit afară, pe terasă, să-l mănînc.
De îndată, m-au înconjurat cinci dulăi, ale căror priviri aprinse, mişcat amabil din coadă şi împuns duios cu botul spuneau clar ce voiau:
Să le dau lor batonul de nuga.
Nu atît din dragoste de cîini, cît mai ales din conştiinţa că nu se vor lăsa pînă nu le voi da ceva, le-am aruncat cam trei sferturi din baton.
Am reuşit să mănînc ultima bucăţică graţie unei întîmplări.
A trecut pe acolo, în viteză, o maşină. Dulăii, din cîte se ştie, au alergie la inşii cu fes şi la roţile care se învîrtesc. Nu e de mirare că m-au lăsat în pace şi s-au năpustit să alerge, lătrînd, după maşină, pînă cînd aceasta s-a depărtat.
Profitînd de acest răgaz, m-am retras în magazin, asemenea sclavilor de pe vremea lui Pericle, care se refugiau în temple cînd voiau să fie eliberaţi.
Am cumpărat un alt baton şi l-am mîncat acolo, în magazin, sub privirile celor cinci dulăi care, întorşi din expediţie, se puseseră din nou pe cerşit.
Bine educaţi însă, n-ar fi intrat în magazin nici dacă ar fi fost morţi de foame.
Cîinii mai au ceva demnitate cînd e vorba de cerşit. Mîţele n-o au. Nu există obiectiv turistic în Grecia la care să nu întîlneşti una sau mai multe mîţe pretîndu-se la cele mai odioase linguşiri pentru a căpăta ceva de mîncare.
La nivel de interes, mîţele surclasează orice monument al Vechii Grecii.
La Templul lui Apollo de la Delphi, ghidul ne explica, pe larg şi pasionat, cum profeţea Pythia cînd, deodată, şi-a făcut apariţia o mîţă. Una dintre numeroasele mîţe care-şi duc veacul printre ruinele de la Delphi.
Doamnele şi domnişoarele din grup s-au întors brusc spre ea, cu scopul vădit de a-şi expune duioşia. Unele mîngîind-o, altele fotografiind-o.
Nu puţine zicîndu-i: pis-pis.
Rămas fără audienţă, ghidul s-a pretat şi el la exerciţiul comic de duioşie.
Din fericire, mîţa, sătulă pînă peste cap, probabil, de acest comportament clişeu al miilor de persoane feminine care trecuseră pe acolo, a şters-o după cele cîteva minute în care, bine educată din punct de vedere turistic, s-a lăsat mîngîiată.
Am scris de multe ori despre geniul altor popoare în materie de scos banii de la turistul străin.
Grecii de azi au ajuns să exploateze turistic cîiinii şi mîţele, aşezate pe acelaşi plan de interes împreună cu Acropole din Atena, Minotarul din Creta şi Agamemnon din Argos.
Lasă un răspuns