Nimic nou pe frontul justiției

În toată această gălăgie media legată de justiție, gălăgie dirijată și profund interesată, este virtual imposibil ca o soluție corectă să se mai poată identifica pentru vechile probleme ale justiției. Ce vedem, este mai mult o luptă pentru controlul justiție și nu o luptă pentru reformă. Dacă se dorea cu adevărat o reformă reală totul se putea rezolva în doar câteva zile prin modificarea câtorva articole din legile de organizare a justiție. Cine cunoaște sistemul vă va spune că aceste modificări încap pe două pagini A4. Cu două pagini de modificări legislative în direcția bună toată această comedie poate înceta în câteva zile.

Întrebarea este de ce nu se fac aceste modificări urgente, ce se mai așteaptă? Să fie atât de greu, să fie imposibil sau este doar o chestiune de lipsă de voință și interese dubioase? Credem că e vorba de cele mai de pe urmă.

Adevărul este că nimeni nu împiedică guvernul domnului Bolojan să modifice aceste legi prin asumarea răspunderii. Cum domnia sa a găsit nimerit și acceptabil să-și asume răspunderea pentru tot felul de mizilicuri de austeritate imaginată, putea să-și asume răspunderea și pe două pagini de modificări ale legilor justiției. Culmea, dacă aceste legi ar fi reparate prin asumarea răspunderii ar fi create premisele recuperării a miliarde de euro de la toți corupții și evazioniștii patriei, ceea ce ar umple visteria țării. Ce împiedică Ministerul Justiției, care are inițiativă legislativă, să facă degrabă aceste propuneri?

Nimeni nu împiedică Parlamentul, care este plin de avocați, unii cu o solidă pregătire juridică, să adopte în regim de urgență o lege prin care să se elimine imediat acele prevederi din legile justiției care au dus la abuzuri și la situația nefericită în care ne aflăm? Orice grup parlamentar PSD, PNL, USR, UDMR, AUR, SOS, POT, neafiliații, minoritățile, grupuri de parlamentari din mai multe partide, pot depune oricând o inițiativă legislativă de modificare în sens pozitiv a legilor justiției. De ce nu fac asta?

Nimeni nu împiedică pe domnul Președinte Nicușor Dan să meargă să conducă ședințe de Guvern unde să ceară introducerea pe ordinea de zi a chestiunii acestor modificări legislative în regim de urgență. Parcă era problemă de securitate națională corupția. Abuzurile din justiție sunt și chestiune de CSAT,  chestiune de maximă siguranță națională adică. Nimeni nu împiedică pe domnul Dan să meargă să conducă ședințele CSM unde să ceară să se vină cu soluții de modificare legislativă și, până atunci, să-i tragă părintește de urechi pe cei care au luat justiția pe persoană fizică și au construit adevărate filiere de influență prin instanțe, eventual să pună și serviciile din dotare să-i caute pe la avere.

Nimeni nu a împiedicat serviciile noastre, multe și bine finanțate, să tragă semnalul media de alarmă cu ani în urmă și nu acum, la spartul târgului, adică fix după ce filiera respectivă din justiție a scăpat toate numele grele ale corupției de partid și de stat. De ce serviciile nu au urmărit, nu au strâns probe și nu au denunțat public coteria asta la momentul când autorii, politicieni și magistrați, conspirau și construiau acest sistem diabolic de scăpat mari corupți? De ce au așteptat până în 2025? De ce mai plătim servicii dacă nu ne apără de putregaiul din justiție și politică? Poate aflăm din rapoartele alea de activitate pe care nu le-au mai depus de patru ani la Parlament.

Nimeni nu a împiedicat și nu împiedică corpul magistraților, asociațiile și organizațiile lor profesionale sau orice magistrat să vină cu propuneri de acte normative care să dreagă toate prostiile din legile justiției sau măcar să le denunțe. De ce nu au venit până acum public să zică: avem aceste grave probleme pentru care am redactat aceste amendamente la lege? Măcar anonim să fi zis ceva.

Dacă nu exploda în media acest scandal probabil că magistrații ar fi continuat să stea, de frică, de lehamite sau din dezinteres, cu capul adânc înfipt în nisip și ar fi ,,suferit” în tăcere, așteptând pensionarea specială. Impresia este că toți așteptau pensionarea ca să scape de mizeria instituțională și ierarhică în care muncesc. Și chiar muncesc fraților, chiar se chinuie, chiar suferă umilințe și presiuni reale zi de zi, motiv pentru care este greu de înțeles de ce, pur și simplu, nu le-a ,,sărit capsa’’ mai devreme, de ce nu s-au revoltat, de ce nu au ieșit public. Probabil că dacă nu li se majora dramatic vârsta de pensionare și magistrații ar mai fi avut încă scăparea ieșirii timpurii din infern, pardon – sistem, cred că și acum stăteau cuminți la cutie și se consolau cu ideea că justiția pute rău dar scapi de ea repede și pe bani buni. Probabil că a meritat și merită să suferi în tăcere pentru un salariu bun și o pensionare specială. Sau probabil că sunt probleme mai grave la mijloc. Poate că problema nu este neapărat lipsa mijloacelor, lipsa pârghiilor, imensa presiune, insurmontabilele pericole, etc. ci o lipsă de curaj și solidaritate profesională pe fondul unor reale carențe la capitolul conștiință, caracter, moralitate.

Este drept că politicienii au dorit mereu o justiție fără colți, servilă, fără personalitate, condusă pe legi proaste de niște oameni de paie, ahtiați după bani și putere. Poveste este veche iar dacă la început (anii 90) controlul politic se impunea dur, încet, încet, metodele s-au rafinat și am ajuns la perioada tranzitorie a ,,ordonanțelor nocturne” urmată de faza actuală a ,,modificărilor subtile” aduse legislației pentru a genera sistemul ,,cozilor de topor” din justiția de acum. Populația s-a opus acestui asalt al politicului împotriva justiției cum a putut și cum a știut. Justiția însă, în ansamblul ei, nu și-a făcut datoria profesională și morală de a se opune vehement atunci când trebuia și încă se mai putea evita căderea în vasalitate față de politic. Din păcate, deși justiția a fost scăpată de mai multe ori de popor, ea nu a reușit să genereze proprii anticorpi pentru virusul politic și iată că, nici în al 12-lea ceas, nu este capabilă să se autovindece. Toată lumea dă vina pe politic și este drept că politicul are cea mai mare vină, dar să nu uităm și de pasivitatea justiției, pasivitatea serviciilor, derapajele din trecut ale DNA și ale sistemului în general, să nu uităm de calitatea morală îndoielnică a ,,cozilor de topor” din justiție, oameni fără de care politicul nu ar fi încălecat în veci justiția.

Și dacă tot am ajuns la capitolul ,,etică și morală”, nu credeți că ar fi fost normal ca în ultimii 20 de ani de când există pensii speciale în magistratură să apară la televizor sau într-un documentar de genul celui de acum măcar un singur magistrat care să denunțe public statutul special și de privilegii de care se bucură magistrații? Să iasă în față unul și să spună, cu subiect și predicat, că aceste pensii speciale, pensionarea sub 50 de ani, pensia mai mare ca salariul și alte privilegii sunt neconstituționale sau măcar să spună că sunt imorale, nedrepte față de ceilalți cetățeni și că nu consideră normal ca asemenea privilegii și statute speciale să fie acordate magistraților. Poate că ar fi fost normal un asemenea ,,autodenunț moral” din partea acelora care ar trebui să vegheze la respectarea principiilor de drept ce stau la baza democrației, de exemplu principiul egalității de tratament în fața legii. Nimeni, absolut nimeni din sistem, nu a spus public și tranșant că nu este normal ca sub aceeași constituție și sub aceleași principii de drept unii să iasă la pensie la 65 de ani cu pensia cât jumate de salariu iar alții la 48 și cu pensia mai mare ca salariul. Dacă o fi fost cineva care să fi făcut un asemenea ,,autodenunț moral” de care eu nu știu îl rog să mă ierte, să primească sincera mea admirație, și propun să i se facă statuie în fața Înaltei Curți unde să se scrie pe piedestal: ,,Cel care a salvat onoarea breslei. Cinste lui!”.

Adevărul trist pe care ne facem că nu-l știm este că de 36 de ani politicul caută să câștige bunăvoința justiției prin tot felul de privilegii și statute speciale. Adevărul este că de 36 de ani serviciile vânează slăbiciunile magistraților și le exploatează în moduri neprincipiale. Adevărul este că majoritatea miniștrilor de justiție au săpat cu zel la temelia sistemului până l-au doborât. Mulți conducători din justiției s-au pierdut în lupte pentru putere, au urmărit să comande în loc să conducă, au decis să impună în loc să convină, au ales calea înstrăinării de colegi, au promovat servilismul și s-au înhăitat cu politicul și serviciile. Magistrații de rând, în marea lor majoritate oameni serioși, muncitori și inteligenți, au ales din păcate calea tăcerii, o tăcere confortabil acompaniată de salarii și pensii bune dar care în timp trece drept complicitate în ochii cetățenilor. A nu se uita însă că această rețetă de ,,captatio benevolentiae” a sistemului de justiție se face de către politicieni cu enorm de mulți bani publici, bani plătiți din punga noastră a tuturor. În mod ironic, noi cetățenii suntem în situația nenorocită de a plăti întreaga notă de plată a ruinării funcționale și morale a justiției. Am plătit practic să ajungem să avem o justiție nefuncțională.

Probleme sunt și când analizăm utilitatea socială a justiției în ansamblul ei. Justiția, magistrații, conducătorii din sistem, toți, pare că au uitat că munca lor, deși sub umbrela celei de a treia puteri în stat, este totuși un serviciu public destinat cetățeanului și societății. Justiția s-a creat pentru cetățean și nu cetățeanul pentru justiție. S-a uitat asta și se tot joacă aceste jocuri sinistre de putere pe banii, pe răbdarea și pe nervii unui popor care s-a săturat să tot fie tratat ca un fraier care trebuie să tacă din gură, să susțină financiar justiția și să o mai și salveze la fiecare 10 ani.

Apoi mai este și problema pretențiilor exagerate de respectare a independenței justiției. S-a ajuns prea departe cu pretenția de a nu spune ceva critic la adresa justiției și magistraților. Recentele acțiuni ale unor conducători din justiție de intimidare a unor politicieni, membri ai guvernului, ai societății civile sau a jurnaliștilor ar trebui să ne sperie. Mie asta îmi sună a limitare a dreptului la opinie și nu a încercare de apărare a independenței justiției. Dacă tot invocăm separația puterilor în stat să acceptăm și că ele sunt egale ca importanță și autoritate în mecanismul statului, având aceeași importanță constituțională, și că, așa cum este perfect acceptabil și permis să criticăm membrii puterii executive și legislative, ar trebui să fie permis să criticăm și justiția și magistrații în egală măsură. Dacă aceste puteri nu se controlează reciproc, dacă se confundă ideea de supremație a legii cu ideea de supremație a justiției peste celelalte puteri, dacă nu mai criticăm, nu mai punem la îndoială, dacă întreținem aceeași concordie bolnavă, care vedem bine unde ne-a adus în doar 5 ani de ,,stabilitate” FSN-istă, ne putem trezi prin 2030 că nu mai există democrație și liberă exprimare.

Din fericire, istoria nu poate fi cenzurată și, până la urmă, aceasta va consemna că justiția nu a sucombat din pricina presiunii puse pe ea sau a pierderii unor lupte eroice cu politicul corupt, cu serviciile sau din pricina subfinanțării cronice a sistemului. Istoria cred că va reține doar o justiție slabă care a pierit pe mâna ei, făcând nimic, din lipsă de curaj, etică și morală. Mai grav, posteritatea îi va reține și păcatul unei tăceri complice, al izolării față de cetățeni, al elitismului steril și a lipsei de grijă față de un poporul care i-a salvat pielea de atâtea ori.

Poate că o justiție care nu a încercat, la timp și din proprie inițiativă, să se salveze nici nu mai merită salvată ci complet înlocuită cu una mai bună. La cum a servit justiția interesul public din 2017 până azi poate că poporul chiar va decide că nici nu mai merită scăpată din labele politicienilor. Desigur, cunoaștem lozincile: justiția se supune și servește doar legea, poporul este dator să apere justiția. Bine, bine, o apără dar totuși … de câte ori și cu ce câștig social. Evident, în buna tradiție de a pune presiune psihologică pe popor, presimt că, la lungul șir de vinovății imaginare puse în cârca acestuia în ultimii 36 de ani se va adăuga și vina nouă de a nu fi salvat justiția de ea însăși, la infinit și fără vreun folos.