Spaniolii sînt ştiuţi în Europa, printre altele, şi graţie iscusitului hidalgo Don Quijote de la Mancha. Din cîte se ştie, domnul respectiv e întruchiparea lipsei de simţ practic absolut. Din motive necunoscute, el se năpuşteşte cu sabia asupra unei mori de vînt. Nu are importanţă că o drăcovenie precum moara de vînt era la vremea respectivă, faţă de sabia lui Don Quijote, cam ce e azi un bombardier american B 21 faţă de un pistol cu gaz. Importantă rămîne lipsa de simţ practic a iscusitului hidalgo. Nu de alta, dar lui nu-i poate trece prin ţeastă, înaintea atacului, că şi-ar putea strica sabia în aripile morii. O astfel de evidentă criză de pragmatism a fost atribuită, prin extensie, poporului spaniol. Cine merge în Spania se aşteaptă să întîlnească la fiecare pas bravi urmaşi ai lui Don Quijote în materie de trăit aerian.
Nimic mai puţin adevărat.
Dimpotrivă, vizitînd cîteva din marile monumente ale Spaniei, am remarcat de îndată un spirit practic zdrobitor. Cu acest spirit te confrunţi, mai întîi, la Cordoba. Printre chestiile ce trebuie neapărat vizitate, Cordoba numără o clădire trecută în toate ghidurile lumii sub titlul Moscheea-Catedrală sau Catedrala-Moschee. Pînă şi-un ageamiu într-ale religiei ştie că între Moschee şi Catedrală se întinde prăpastia dintre religia creştină şi religia islamică. Hai, Catedrala-Biserică sau Biserica-Catedrală, parcă ar mai fi înţeles! Deşi divizate printr-o schismă celebră, cele două confesiuni – catolică şi ortodoxă – aparţin, totuşi, aceleiaşi religii: creştine.
Dar Moschee-Catedrală, chiar că e aiurea!
Cum s-a ajuns însă la acest fier de lemn care e Moscheea-Catedrală din Cordoba?
Foarte simplu.
Graţie spiritului practic al spaniolilor.
Un comentariu pentru articolul „Niște scîrțari ai Istoriei: Spaniolii”