„Noi îi încurajăm pe străini să se amestece în treburile noastre!”

1. O nouă perspectivă asupra nemților în Al doilea Război mondial. Am reluat lectura la Operațiunea Barbarossa, carte semnată de Christian Hartmann, tradusă la noi prin 2012. Autorul încearcă o altfel de abordare decît cea tradițională, cronologică, de obicei. I-aș spune o abordare structurală, pe orizontală. Ca orice nouă abordare a unei materii scrise și rescrise, cea a neamțului scoate în evidență adevăruri îngropate în abordările tradiționale. Astfel ni se atrage atenția că Armata germană nu era atît de modern echipată în debutul Războiului din Est cum s-a tot scris, că abia după 1943 intră în dotarea unităților armament de ultimă oră, ceea ce explică, totuși prelungirea luptelor pînă la 9 mai 1945, timp de doi ani după trecerea inițiativei strategice în mîinile rușilor, nemții reușind să țină piept unei Coaliții conduse de americani, cea mai puternică din lume, dacă ne gîndim că Axa cuprindea, alături de nemți pițifelnici precum Ungaria sau chiar România. Asemănător autorul susține cu date că Armata Roșie nu era chiar la pămînt, că în materie de înzestare ședea destul de bine, capitolul deficitar fiind cel al profesionalismlui, la nivel de subofițeri și nu de ofițeri, iar eu aș spune că mai ales la nivel de soldat.

Iau seamă și la afirmația autorului că Aliații au fost din start tratați de sus, cu neîncredere, dacă nu chiar cu aroganță. Astfel, nici România și nici Finlanda – principalele contributoare ca să zic așa – n-au fost admise pe direcția principală de efort, alături de Grupul de armate Centru; ele au fost plasate pe flancuri. Finlanda în Nord și România în Sud. Mai rețin ca important, decisiv chiar în priceperea rezultatului final caracterul de Război de exterminare al celui declanșat de Hitler împotriva Rusiei. Rușii sînt puși astfel cu spatele la zis, lupta lor nu mai ține de un Război, ține de supraviețuirea ca rasă.

2. Un răspuns al lui Nae Ionescu. Henry Barbusse și Romain Rolland înființează în noiembrie 1926 Comitetul Internațional împotriva Fascismului. Cîteva luni mai tîrziu, în februarie 1927, Comitetul lansează apelul Către mințile libere, împotriva fascismului. Se protestează împotriva „terorii albe” în Italia și România. În vara lui 1927, Comitetul trimite Bucureștiului o Telegramă prin care cere amnistierea și pentru delictele comuniste. Nae Ionescu reacționează în Cuvîntul din 10 iulie 1927 prin textul „Teroarea albă în Balcani”. Îl reproduc în întregime după cum urmează:

„Primim o telegramă care ni se adresează, direct, din Paris. În traducere, o dată din franțuzește în românește și a doua oară din stilul telegrafic în cel cursiv, conținutul ei e următorul:
«Comitetul de apărare a victimelor teroarei albe în Balcani, luînd cunoștință de făgăduielile făcute pentru amnestierea unor categorii de procese militare a căror cifră totală atinge treizeci de mii, reclamă amnestia pentru toate delictele militare, fără excepție. El mai declară că amnestia nu poate ignora condamnări și procese politice ca de pildă procesul Stefanof. Stăruie, în numele opiniei publice franceze, pentru o amnestie integrală militară și politică în România.»
Iscălesc telegrama, «în numele comitetului», între alții: Henri Barbusse, M-me de Saint. Prin profesorul Langevin, vechiul nostru amic, esteticianul evreo-maghiar Victor Basch și Emile Kahn.

Nu știu ce-și vor fi închipuind despre noi acești onorabili domni, cari ni se adresează în numele opiniei publice franceze cu termeni ca «reclamă», «declară», «stăruie», toate cuvinte de o rară și necuviincioasă indiscreție, neîngăduite în raporturi de bună civilitate între popoare.

Aș crede mai degrabă că oamenii aceștia nu sînt chiar așa de vinovați; că adică nu din proprie inițiativă dau dovadă de o atît de proastă creștere; ci, mai degrabă că așa au fost învățați. Cu cine au luat ei contact în România, cînd vor fi făcut-o? Cu cei de la Liga Drepturilor Omului. Toți, personagii de tristă înfățișare morală, cari nu-și dau seamă că un om care se ceartă cu nevastă-sa, nu are îngăduință să strige faptul acesta pe toate acoperișurile. Dacă își permit deci domnii de la Paris să se amestece în treburi cari ne privesc numai pe noi, o fac pentru că au fost încurajați la aceasta chiar de unii dintre ai noștri. Să ne fie îngăduit a respinge hotărît această intervenție. Din motivul pe care l-am spus; și încă dintr-unul.

Comitetul d-lui Barbusse e lipsit de obiectivitate. Cuviincios spus. Interesațiile pe care le face sînt suspecte. Cunoaștem protestele împotriva teroarei albe. Nu am auzit de nici o intervenție în favoarea victimelor teroarei roșii. Și sînt doar destule; cel puțin cît cele ale «teroarei albe». Nu-l interesează pe d-l Barbusse decît acestea din urmă? Se poate. Dar atunci să ne îngăduie ca nici pe noi să nu ne intereseze decît cele dintîi. Și să nu se mai ostenească cu protestele. Noi avem și alte treburi, mai serioase…”

Las deoparte observația, corectă, valabilă și azi, că teroarea roșie trebuie și ea condamnată. După destalinizare, ceea ce doar se bănuia pe vremea cînd Nae Ionescu scria acest comentariu, s-a dezvăluit ca adevăr solid:
Victimele teroarei roșii sînt la fel de importante ca și cele ale terorii albe. Dacă nu chiar mai importante, avînd în vedere proporțiile terorii staliniste în URSS mai întîi și în țările din Est mai apoi.

Textul lui Nae Ionescu îmi atrage atenția în principal printr-un alt adevăr:
Chestiunea lecțiilor primite din afara României, de cele mai multe ori, cum scrie Nae Ionescu, „neîngăduite în raporturi de bună civilitate între popoare”, se punea și acum aproape un secol. Ca și acum, tot felul de Comitete și Comiții, tot felul de năimiți din lumea întreagă, își permit să ni se adreseze în termeni de „o rară și necuviincioasă indiscreție”, ca unor slugi, fără a se gîndi o clipă că e vorba de un Popor, de o țară, și nu de curtea din dos a ciocoiului. Nae Ionescu observă însă în 1927 că amestecul celor de la Paris, amestec din afară, a fost încurajat de forțe din România, care au apelat și apelează la arbitraj extern pentru certurile din țară. Fără a ține cont, cum spune Nae Ionescu, că „un om care se ceartă cu nevastă-sa nu are îngăduință să strige faptul acesta pe toate acoperișurile”.