Noi și americanii

În 1925, William Smith Culbertson sosea la București ca ministru plenipotențiar al S.U.A. Între prioritățile sale se numărau situația datoriei României către țara al cărei reprezentant era, facilitarea activității companiei Standard Oil și exploatarea zăcămintelor de la Roșia Montană. De altfel, în primele zile ale mandatului, la 6 august, el se va deplasa la Moreni și la rafinăria de la Ploiești, diplomatul american arătându-se extrem de impresionat de bogăția octanică a terenurilor petrolifere, iar un an mai târziu va consemna în jurnal alt fapt notabil: „Nu pot vizita Roșia Montană, lângă Abrud, unde românii au săpat intens după aur. Toată regiunea, aici, e bogată în aur, dar nu e toată exploatabilă. Roșia Montană, totuși, se pare că merită efortul, din punct de vedere comercial.”[1] Un efort care, iată, n-a încetat nici azi, la capătul unui secol de învârtire în cerc, printre țărușii bătuți în țărâna geto-dacică de puterile mondiale ca nu cumva să ne uităm condiția subalternă…

Într-o telegramă din 2 mai 1927 găsim o nouă observație interesantă: „Grupul Brătianu aprobă de asemenea împrumutul și, în timpul vizitei la Florica, din 27 aprilie 1927 (vezi mai sus însemnarea din jurnal), și-a exprimat simpatia pentru investițiile de capital american. Telegrama nr. 871.517385/14 din 4 mai 1927 relatează faptul că orașul București a refuzat în cele din urmă semnarea acordului. Culbertson enumeră următoarele cauze: reticența autorităților române de a da garanții reale de protecție a acțiunilor, posibilitatea unor oferte mai bune; «folosirea de metode americane eficiente pentru îmbunănățiri a stârnit ostilitatea inginerului-șef al capitalei și a altor persoane care ar profita din lucrările de construcții. Politicienii care iau mită ai primăriei («City Hall grafters») Bucureștiului ar prefera un împrumut în bani.”[2] Corupția, corupția, mereu corupția funcționarului dâmbovițean ! Apoi o remarcă definitorie a relației bilaterale în discuție: „Am vorbit cu Hughes (n.m. directorul companiei de petrol Româno-Americană în perioada 1904-1940) despre sugestia lui Știrbei pentru aranjamentele privind petrolul. S-ar putea să acționăm.”[3] Spre finalul șederii la noi, înaltul musafir notează cu acribie: „În seara aceasta, cina cu Monnet de la Blair&Co., care a scris un raport despre împrumutul internațional pentru România. Situația nu este favorabilă aici, dar nu sunt sigur că va fi vreodată mai favorabilă!”[4] Neîndreptățit scepticismul onorabilului domn Culbertson, îndrăznesc să-l contrazic peste timp !

În ciuda scurgerii unei sute de ani de la întâmplările respective, agenda yankeilor în ceea ce ne privește nu s-a schimbat defel. Petrolul, Roșia Montană și împrumuturile de bani, nimic altceva. Iar de nu mă credeți, luați aminte la vorbele lui Trump rostite la 20 august 2019 în prezența omologului român: „Noi cumpărăm, ei cumpără!” Așadar, la atât se reduce chimia dintre cele două state! Sigur, cam știm ce târguim noi de la ei, dar invers nu se grăbește nimeni să ne lămurească. Oficial, tête-à-tête -ul a decurs ca la carte, însă, în dosul ușilor capitonate, s-ar fi discutat, colportează clevetitorii, despre gazele și petrolul din Marea Neagră arvunite companiei Exxon, achiziționarea de tehnică militară și suplimentarea numărului de soldați US Army în bazele românești… Bârfe, șușoteli, nimic precis, motiv să mă întreb dacă n-o fi ca în parteneriatul cu Rusia sovietică, aceeași reciprocitate: noi le dăm, ei ne iau ! Și după ce i-am asigurat slugarnic că le susținem cheltuielile cu apărarea cu 2 % din PIB, mă tem că de data asta nu vom rezista șantajului cu vizele de intrare în raiul de peste Ocean și vom cumpăra în prostie vechiturile lor, și le vom dărui cam tot ce mai e pe aici neînstrăinat, și vom semna orice hârtie vârâtă sub nas…

Altminteri, întâlnirea dintre cei doi șefi de stat n-a ieșit din tiparul celorlalte – rânjete protocolare, amabilități strepezicioase și declarații lemnoase. Ca noutate, totuși, am aflat abia acum, din gura gazdei, că prezidențiabilul Iohannis ar fi foarte talentat și și-ar iubi cetățenii ! Ptiu, drace, nu mi-a trecut niciodată prin minte ditamai grozăvia ! Și, în semn de prețuire, Donald i-a dat foarte talentatului Klaus (mă doare mâna când scriu sintagma cu pricina!) o șapcă pe albul căreia se putea citi un slogan drag pe Potomac: „Make Romania great again !” M-am scărpinat încurcat la ceafă, vasăzică „Unchiul Sam” și-a propus refacerea României Mari, cu Basarabia, Cadrilaterul și Banatul sârbesc înlăuntrul acelorași fruntarii… Partener de nădejde, nu altceva! Să nu-i fi explicat niciun consilier de la Casa Albă grandomanului ștab planetar care e semnificația istorică și afectivă a României Mari ?! Că măreață nu va fi în veci ! Să ne păstrăm simțul măsurii, cine i-ar încuviința să devină un actor de prim-rang în politica internațională ? Haida-de, a încercat unu’ deunăzi și a sfârșit, nu demult, îmbrăcat în plumbi de foc la Târgoviște…

În rest, clișee uzate: laudele adresate oaspetelui – „care este foarte respectat și care a făcut o treabă foarte bună”, care „poate rezolva problema corupției în România și a făcut eforturi mari, din ce am auzit”, că România „a înregistrat progrese remarcabile”, că „românii sunt niște oameni foarte talentați (…) oameni extraordinari, care muncesc foarte mult și care au succes (…) oameni grozavi” etc, etc – și onoarea de a-l găzdui, bla-bla-bla… Stăpânul și vasalul, ca-n fiece piesă de teatru cu cele două personaje înveșnicite de vremuri.

[1] Pagini de jurnal. Doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem