Nomenclatura sărăcimii se bate să ia locul nomenclaturii bogaților

Primii ani de după decembrie 1989 se aseamănă în istoria naţională cu anii 1945-1947 şi 1871-1875.
Despre perioada imediat postbelică s-a mai scris. Anticomunismul dogmatic pune mişcările de stradă exclusiv pe seama comuniştilor teleghidaţi de la Moscova. Comuniştii au şi ei un rol, desigur, în convocarea şi organizarea manifestaţiilor. Nu pot revendica însă amploarea fără precedent a marşurilor şi mitingurilor. Dincolo de aerul de Stînga, respirabil nu numai în România, dar şi în mai toate ţările europene, stă bătălia reală, pe viaţă şi pe moarte, dintre clase.

Nu e un tic al propagandei comuniste teza sărăcimii ridicate împotriva bogătaşilor. E o realitate. O realitate mult mai nuanţată decît cea din broşuri şi manuale. Sărăcimea simţise c-a venit momentul să ia locul bogătaşilor: în administraţie, în politică, în privilegii. Sau, ca să fim mai exacţi, nu sărăcimea, ci nomenclatura sărăcimii. Alcătuită atît din săraci, pur şi simplu, dar cu acces la carte, cît şi din mic-burghezi, ba chiar şi din bogătaşi care se foloseau de „popor”, de „mase” pentru a-şi rezolva interesele. Nomenclatura sărăcimii se bate să ia locul nomenclaturii burgheze.

Mult mai convingătoare e această bătălie între anii 1871-1875. Politiceşte, se confruntă Partidul Liberal, mai precis Coaliţia de la Mazar Paşa, şi Partidul Conservator, îmbătrînit la putere. În planul metaforelor, se înfruntă „roşii” cu „albii”, „poporul” cu „ciocoii”. Practic, războiul e angajat între două clase: burghezia, din care se detaşează negustori precum jupîn Dumitrache al lui Caragiale, şi boierimea. Noua clasă socială e în ascensiune. Are nevoie însă, pe lîngă bani, deţinuţi deja, de posturi în administraţie. Posturi folosite pînă atunci de conservatori pentru propriile aranjamente. Posturi rîvnite de liberali pentru a-şi promova propriile interese. La rîndul lor, nomenclaturiştii regimului Conservator se apără cu îndîrjire: refuzul de a pleca de la putere, falsificarea alegerilor, organizarea şi finanţarea bandelor de bătăuşi de stradă. Împotriva guvernului se ţin lanţ adunări cu discursuri violente, variante orale ale articolului lui Rică Venturiano, şi strigăte de luptă din auditoriul supraîncălzit. Cum regimul opune forţa poliţienească, mişcările de stradă degenerează în încăierări. Violenţa nu se transformă, însă, în revoluţie. Totul aminteşte de Caragiale, cu păruieli încheiate la un şpriţ, cu împuşcături ce nu provin de la insurgenţi, ci de la cei care petrec Lăsata Secului.

Această atmosferă intens politizată, cu ieşiri în stradă ale Opoziţiei, cu discursuri gravide de cuvinte mari, se regăseşte în primii ani postdecembrişti. Ca şi în cele două momente anterioare, bătălia politică e doar vîrful icebergului. În realitate, se confruntă nomenclatura vechiului regim, care ţine să-şi conserve privilegiile prin travestire în forţă democrată, şi noua nomenclatură, care vrea să-i ia locul.

Peste cîţiva ani, pasiunea politică se va subţia, strada va fi înlocuită cu Parlamentul. Confruntărilor cu ghioage le vor urma dosarele livrate presei şi discursurile anticorupţie. Ascunzînd aceleaşi interese bine precizate.