Nu doar Olanda ne oferă laleaua ipocriziei

Printr-o simplă coincidență – a câta, numai în aceste zile, să nu îmi cereţi să vă spun – din arealul comunitar România a primit două mesaje cu înţelesuri la antipod. Mai întâi, Parlamentul Olandei a adoptat documentul care cere europarlamentarilor ţării să nu voteze pentru accesul ţării noastre şi al Bulgariei în Spaţiul Schengen, principala cauză invocată fiind, bineînţeles, corupţia şi neadecvarea legilor justiţiei cu exigenţele mereu crescânde ale Uniunii Europene. Pentru ca, mai nou şi mai nou, să aflăm că onor Comisia Europeană a autorizat plata pentru România a primei cereri din cadrul PNNR, în valoare de 2,6 miliarde de euro pentru revitalizarea economiei. De unde putem trage concluzia că înaltul organism al Europei Unite are încredere că noi suntem oameni cinstiţi şi corecţi care putem şi ştim să gospodărim eficient bănetul alocat. În acest caz, ne punem întrebarea: cine are dreptate, Olanda sau Comisia Europeană?

La prima vedere, s-ar putea spune că subsemnatul pune greşit întrebarea, fiindcă nu există semnul egalităţii între un stat membru şi executivul UE. Rezervă care poate fi respinsă atâta vreme cât, şi într-un caz şi în altul, operează aceleași criterii de evaluare. Deziderat de care iarăşi nu s-a ţinut seama, zece ani la rând, după ce, deşi ne-am îndeplinit toate criteriile tehnice, suntem încă ţinuţi la vămile spaţiului liberei circulaţii. Foarte adevărat, în ultima vreme ni s-au transmis mesaje de încurajare şi de susţinere ale unor înalţi oficiali ai UE şi ai unor state cu un cuvânt care atârnă foarte greu în balanţă, dar degetul arătător al Ţării Lalelelor rămâne ridicat şi ameninţător. Şi, mai ales, fără ca asta să dea de gândit decidenţilor de la Bruxelles sau de la Strasbourg, cu atât mai mult cu cât este de notorietate că opoziţia Olandei seamănă mai degrabă a troc: ne daţi Portul Constanţa şi vă dăm votul de care aveţi nevoie! Am zis troc, dar mai cinstit ar fi să spunem lucrurilor pe nume: este vorba despre un şantaj pe faţă şi la drumul mare.

Discuţia se complică mai mult atunci când constatăm că nu doar Olanda ne poartă sâmbetele în UE. Să ne amintim că, recent, în Parlamentul European, Guido Reil, ales pe listele partidului Alianţa pentru Germania, ne-a catalogat că suntem Vestul Sălbatic al Europei, pretextând că are argumente şi dovezi după o vizită de documentare pe meleaguri româneşti. Pentru ca, după ce i s-a cerut să pună cărţile pe masă, să recunoască adevărul şi să spună că nu a fost pe la noi decât în trecere.

Ca urmare, europarlamentarul român, Victor Negrescu, a cerut preşedintei Parlamentului European, Roberta Metsola, sancţionarea mincinosului în conformitate cu normele în vigoare. Avertizând că tolerarea acestui mesaj anti-românesc poate face ca un asemenea comportament să se reproducă sub forme şi mai dure. Cerere şi avertisment care nici până acum nu a primit un răspuns, ceea ce ne poate determina să ridicăm ceva mai multe semne de întrebare asupra cauzelor unei asemenea profund incorecte atitudini. După cum, urmând logica analizei, putem ajunge să ne punem şi noi întrebarea care circulă de-acum în spaţiul public: nu cumva, în spatele veto-ului olandez de află şi alte cercuri de interese şi de influenţă? Altfel spus, dacă numai Olanda ne oferă o lalea otrăvită în locul unui vot pentru admiterea în Spaţiul Schengen?

Întrebare câtuşi de puţin tendenţioasă şi de rea credinţă pe care cred că ar fi trebuit să şi-o pună (şi să o pună!) preşedintele Klaus Iohannis, premierul Nicolae Ciucă şi, dacă nu e cu bănat, Bogdan Aurescu, şeful diplomaţiei, eventual şi liderii celor două camere ale legislativului. Şi-au pus-o sau nu şi-au pus-o, asta nici nu mai contează, contează, în schimb, blegoşenia (aceasta este vorba cea mai nimerită!) cu care reacţionează asemenea diriguitori care, să vezi şi să nu crezi, îl mai invită pe premierul olandez, Mark Rutte, să mai facă o vizită în scumpa noastră patrie. Cum adică, o nouă vizită? Păi nu fuse dânsul pe aceste meleaguri acum o săptămână? Şi noi cu ce ne-am ales? Cu praful de pe tobă!…

Multe şi felurite lucruri ar mai fi de discutat pe marginea acestui subiect sensibil şi neplăcut. Ca şi despre cele mai corecte şi eficiente maniere în care autorităţile statului ar trebui să răspundă acestei atitudini discriminatorii şi ostile faţă de România. O interesantă sugestie fiind, cred, cea pe care a avansat-o sociologul Alfred Bulai. Citez: La o adică, România ar putea să joace tare şi să zică: Băi, copii, înţelegem că nu ne vreţi, noi plecăm.

Variantă la care nu cred că ar trebui să ajungem decât prin reducere la absurd. Adică, după ce au fost epuizate toate, dar absolut toate, soluţiile negociate şi negociabile. Variantă pe care poate că nu ar fi rău să le-o fluturăm pe sub nas unor asemenea punători de piedici, implicit celor care îi manevrează. Nu de alta dar, în conformitate cu un asemenea stil de a negocia, la şantaj se răspunde cu aceeaşi măsură şi nu cu smiorcăieli de teapa infantilului „de ce dai, nene?”.