Nu există credință online și nici credință televizată

Nu trebuie să te numeri, neapărat, printre simpatizanții Gabrielei Firea pentru a fi de acord cu ea atunci când afirmă că „nu există credință online și credință televizată”. Afirmația prim-vicepreședintei PSD face trimitere la o așa zisă recomandare a Uniunii Europene potrivit căreia, în acest an, ar urma să nu se mai țină în lăcașele de cult slujbele de Crăciun cu participarea fizică a credincioșilor, urmând ca ele să fie înlocuite cu niște simple transmisiuni televizate sau difuzate pe rețelele se socializare.

Nu contest, în ultimul sfert de veac  așa numita revoluție tehnotronică a adus uriașe schimbări în domeniul comunicării și al socializării. Schimbări de care, fără doar și poate, cultele religioase și practicanții lor trebuie să țină seama. Iar dacă le-ar ignora, ar urma să își asume consecințe incalculabile. Cu asta ajungem la un subiect extrem de sensibil care, în literatura de specialitate, se numește „poziția religiilor față de mutațiile petrecute în societatea contemporană, inclusiv cu lumea des-sacralizată”. Prilej cu care ne referim la un eveniment care a marcat în mod cu totul deosebit lumea celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, dar nu numai. În acest sens, am recitit cu mare atenție documentele Conciliului Ecumenic Vatican II, care s-a desfășurat în perioada 1962-1965, adică a început în ultimii ani ai pontificatului Papei Ioan al XXIII-lea și s-a încheiat în primii ani ai pontificatului Papei Paul al VI-lea.

Dintre constituțiile, decretele și declarațiile dezbătute și adoptate în cadrul Conciliului Vatican II, în mod deosebit m-am oprit asupra Constituției pastorale privind lumea contemporană, cunoscută sub denumirea „Gaudium et spes”, despre care cred că putem spune că exprimă extrem de emoționant și de convingător acel „examen de conștiință desfășurat în fața ochilor proprii, în fața lumii și în fața lui Dumnezeu”, așa după cum l-a numit arhiepiscopul Ioan Robu în Cuvântul înainte al ediției în limba română a documentelor Conciliului Vatican II, apărută în anul 1990. Îmi este foarte greu, recunosc, să aleg din multitudinea de întrebări și de provocări pe care această Constituție pastorală le abordează, de aceea aș reține atenția doar cu două idei majore cărora acest document le tratează. Astfel, în Expunerea preliminară „Condiția umană în lumea contemporană”, mai precis în subcapitolul 10 – „Întrebările cele mai profunde ale omenirii”, întâlnim aceste considerații: „Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru fundamental, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, în însuși interiorul ființei omului sunt mai multe elemente care se luptă între ele. Pe de o parte, în calitate de creatură, își experimentează în numeroase feluri limitele, iar pe de altă parte se simte chemat nelimitat în dorințele sale la o viață superioară”. După care, raționamentul continuă în acești termeni: „Solicitat de mai multe atracții, el (omul n.n.) este necontenit constrâns să aleagă și să renunțe la unele dintre ele. Mai mult, slab și păcătos, adesea el face ceea ce nu vrea și ceea ce ar vrea să facă nu face”. Or, în logica acestui atât de actual document programatic al Bisericii Catolic, aici se regăsește forța de a călăuzi a Duhului Domnului, care conferă ființei demnitate, inteligență și înțelepciune.

Sunt de ajuns, cred, fie și aceste considerente pentru a înțelege că, mai ales în împrejurări atât de vitrege cum sunt cele create de pandemie, credința rămâne o condiție a salvării condiției umane. Credință care, însă, nu se poate propăvădui și nu își poate arăta forța decât atunci când oamenii sunt împreună, când se văd și se simt, în realitate, unii alături cu alții și, împreună cu preoții lor, vin în fața Domnului cu toate gândurile lor bune și curate. De la sine înțeles, fiindcă date fiind împrejurările vitrege în care ne aflăm, principiul solidarității și al întrajutorării – al „binelui comun”, despre care se vorbește și în subcapitolul 26 al Constituției pastorale privind Biserica și lumea contemporană capătă o semnificație cu totul specială, mai ales prin această idee: „Orice grup trebuie să țină seama de necesitățile și de aspirațiile legitime ale celorlalte grupuri și, mult mai mult, de binele comun al întregii familii umane”. De aceea, orice încercare de îngrădire a dreptului de a crede și a-ți dovedi prin fapte credința, indiferent de motivele sau de pretextele invocate, nu poate fi altceva decât un atentat împotriva dreptului suprem al omului, dreptul de a răspunde, cu gândul și cu fapta, îndemnurilor Domnului. Așa după cum oficierea doar pe canalele de televiziune și în mediul on line a slujbelor de Crăciun nu este, până la urmă, decât tot o formă de înstrăinare a omului și de alienare a condiției umane însăși.

În această cheie citesc și rezervele tot mai curajos și demn ridicate față de intenția Comisei Europene de a bloca ținerea slujbelor de Crăciun cu oamenii față în față. Intenție căreia, deocamdată, puțini reprezentanți ai mediului politic și ai societății noastre civile au avut curajul și demnitatea de a i se opune în mod public. Motiv pentru care salut și susțin poziția demnă și foarte corectă a Gabrielei Firea. Cât privește muțenia pe care o păstrează pseudopreședintele Klaus Iohannis (și) în legătură cu intențiile Comisiei Europene, sincer să fiu, treaba asta nici nu mă mai miră. De mirare ar fi fost ca domnul chiriaș din Dealul Cotrocenilor să fi avut un cuvânt de spus. Măcar de data asta. Dar, încă o dată și, mai ales, pentru a câta oară?, nu era cazul. Că doar de asta este și atât de bine ținut în brațe de către niște iluștri protectori de peste mări și țări. Punct!