Nu există decît o singură lume: cea pentru noi

Parcurgînd ziarele venite din țară, generalul Constantin Sănătescu rămîne surprins de veselia din Capitală, departe de front. Potrivit „Jurnalului” său, tipărit la Humanitas în 1995, el se aștepta la altceva:

„Îmi arunc iar ochii pe ziare, pentru a-mi da seama de viața din București pe timpul tragediei ce se juca pe Don. Constat o inconștientă generală. De unde Bucureștiul ar fi trebuit să fie învelit in zăbranic negru, căci cei mai buni fii ai patriei erau nimiciți, văd numeroase teatre pline, restaurante cu orchestre vesele, cinematografele cu coadă, cum n-a fost nici în timpurile normale de liniște”.

Bietul general!
Se vede că nu l-a citit pe Camil Petrescu.
Dacă ar fi făcut-o, ar fi știut de faimoasa teză camilpetresciană a singurătății lumilor. De influență husserliană, teza susține că pentru fiecare dintre noi există o singură lume: locul și timpul în care ne aflăm.

Ștefan Gheorghidiu din „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”, ajuns departe de front, la spital, meditează:

„Nu există decît o singură lume, aceea a reprezentărilor.
Nu putem avea în simțuri, și deci în minte, decît ora și locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenționale, cari nu corespund la nimic, sunt cel mult o firmă provizorie”.

Același erou remarcă:

„Nu poți fi în două locuri deodată. Eu știam, cînd suportam bombardamentul de la Săsăuș că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe să petreacă, să iubească, să aibă ore de birou şi de masă. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă, sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spațiu și mai ales în afară de noțiunea timpului”.

La 1 septembrie 1939 izbucnește cel de-al doilea război mondial. Nemții strivesc granița Poloniei sub șenilele blindatelor. Mor oameni, ard case, se prăbușesc păduri, familii întregi își lasă agoniseala de o viață și iau drumul pribegiei. Nu departe de acolo, la cîteva sute de kilometri, Bucureștiul petrece nepăsător, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat în jur. E ceea ce remarcă, nu fără dureroasă surprindere, Mihail Sebastian în „Jurnalul” său:

„Totul e confuz, nesigur, încă neangajat, încă nedecis. Și ceea ce mi se pare cu totul neverosimil e acest București luminat, vioi, plin de lume, cu restaurantele pline, cu străzile animate, un București cel mult curios de ce se întîmplă, dar nu intrat în panică și nici conștient de prezența unei tragedii care a izbucnit”.

Inutil să-i condamnăm pe bucureșteni. Tragedia poporului polonez e departe de ei. Supuși asprei legi potrivit căreia nu trăim cu adevărat decît locul și timpul concrete, ei n-au cum să se întristeze la o nenorocire abstractă. O vor face în clipa cînd bombardamentele americane vor umple văzduhul deasupra Capitalei.

Legea locului și a timpului acoperă însă și ceea ce am putea numi ipostaza în care te afli. Oricît te vei strădui, nu vei putea împărtăși niciodată starea sufletească a cerșetorului pe lîngă care treci.
Trebuie să fi fost tu, însuți, în această ipostază, ca să crească în tine, fie și de mărimea unui mugur, deznădejdea amărîtului de lîngă pălăria întoarsă cu gura în sus. Această variantă a legii locului şi timpului în care ne aflăm o descoperă Mihail Sebastian în „Jurnalul” său. O lege antisemită antonesciană îl obligă să meargă, alături de alți evrei, la umplut cu zăpadă niște vagoane. La un moment dat, trece pe lîngă ei trenul de Constanța. Prilej pentru Mihail Sebastian de a-și aminti că, în urmă cu doi ani, se afla în altă ipostază: cea de călător cu trenul București – Constanța. Stînd la fereastră privea nepăsător la cei ce lucrau de-a lungul căii ferate. Abia acum, cînd el însuși se află în această postură, de lucrător de pe marginea șinelor, parcă-parcă îi înțelege:

„Marți, 10 martie 1942
Lucrat la «trenul de zăpadă» – operație care în primele zile, privindu-i pe alții, ni se părea teribil de grea. În realitate e mai simplu, ba chiar mai antrenant decît mă așteptam. Am umplut cîteva vagoane jucîndu-ne. Am luat-o ca un sport. Cred de altfel că încep să fiu antrenat. Săptămîna trecută, n-aș fi fost în stare de performanța de azi. Pe nesimțite devin un muncitor ceferist, mai rău decît atît, un măturător de peroane, un curățitor de linii ferate. Aproape că nici nu mai sunt sensibil la grotescul situației. O singură dată, în timp ce la cîteva sute de metri se vedea trecînd trenul de Constanța, m-am surprins gîndind că, cu doi ani în urmă eram şi eu, puteam fi şi eu un călător, care de la fereastra compartimentului să privesc cu indiferență cum las în urma mea de-a lungul liniei oameni cu tîrnăcop şi lopată, oameni fără nume, fără identitate”.

Veselia din București, în timp ce pe Don mor oameni, își are explicația, așadar, în această sin­gurătate fundamentală a lumilor. Trăim numai timpul și locul pe care le avem sub simțuri. De aceea Bucureștiul nu poate fi trist, pentru că pe Don se moare, după cum cei de pe Don nu pot fi veseli pen­tru că în București se petrece pe rupte. Generalul nu înțelege acest lucru. Cu toate acestea melancolia sa față de sărbătorile bucureștene e asemănătoare cu cea a unui personaj camilpetrescian: Herault din piesa „Danton”. Aşteptînd, în grefa de la Conciergerie, șareta care să-l ducă la ghilotină, eroul meditează la singurătatea lumilor. Totul pornește de la un dialog cu Delacroix, în care se vîră și Danton:

„DELACROIX, (constatînd mirat oarecum). Ce groaznică e moartea în închisoare!
WESTERMANN (aspru, scurt). Ce? Dar cum ţi-ai închipuit-o?

DELACROIX (convins, îndurerat). Cât e de ade­vărat… Niciodată nu știi nimic, până nu ești aici…
WESTERMANN (dârz, de felul lui). Dar cum ai crezut că e, tu, care ai trimis atâţia la moarte?

DELACROIX (uimit şi abătut). Dacă ași fi știut!… Facem răul pentru că nu îl cunoaștem, nu îl simțim…
DANTON. Unii îl fac, e drept, pentru că nʼau imagi­nație.
HERAULT (care se întrerupe din lectură și gân­dește o clipă). Delacroix are dreptate… Nu poți să fii în două locuri dintrʼo dată… Intrʼun loc ești cu toate simțurile și cu corpul, cu toate posibilitățile de viitor, cu toate intere­sele, iar întrʼalt loc ești simplu excursionist cu imaginația. De la teatru te întorci când vrei acasă… Acum suntem aici, și la ora asta – e patru fără un sfert zici Westermannn? – dincolo de pereții camerii, dincolo de poartă – e o lume care trece pe stradă în aer liber, în soare, așteaptă să întâlnească amici, are planuri pentru ora 6 diseară la masă, pentru mâine… Noi am pornit întrʼaltă direcție. La ora 6!… gândiţi-vă ce vom face la ora șase, când ei își vor lua prăjitura la Palais Egalité…”.