Nu m-am fudulit niciodată cu ipostaza de Îndrumător

Momente și evenimente comentate de mine. Pe întinderea activității mele de gazetar postdecembrist, m-am întîlnit cu multe situații în care cititorii m-au identificat cu un Îndrumător. Convinși că eu le știu pe toate, mi s-au cerut numeroase sfaturi, printre care la loc de frunte s-a situat cel despre Eu cu cine să votez? Am răspuns unei astfel de cereri în ediția din 8 mai 1996 a ziarului Evenimentul zilei sub titlul Nici eu nu știu cu cine să votez.

Luni seara, înainte de a intra în clădirea Televiziunii, pentru emisiunea lui Vartan Arachelian, „Față în faţă“, am fost oprit de un cititor care m-a rugat să-i spun cu cine să voteze. „Eu, domnule Cristoiu, mi-a argumentat interlocutorul, zău că nu ştiu cui să-i dau votul. În septembrie 1992 am optat pentru un partid care m-a dezamăgit ulterior.“ Cel din fața mea nu m-a lăsat să pricep despre ce formațiune politică era vorba. Putea fi una care a participat la guvernarea țării după 1992. Putea fi una care a rămas în opoziție. Ca să dezamăgeşti electoratul nu trebuie neapărat să ajungi la putere. Și prin prestația din opoziție un partid poate înșela speranțele de la urne. „Acum, a continuat interlocutorul, nu vreau să mai greșesc. Vreau să fiu sigur că beneficiarul votului meu l-a meritat din plin.“ Acest cititor nu-i un caz singular în România de azi. Milioane de români se întreabă cu cine să voteze. Campania electorală duduie din toate motoarele. Deși obiectivul imediat îl reprezintă primăriile, totuși cursa pentru alegerile locale e, de fapt, o cursă și pentru alegerile parlamentare și prezidențiale. Zilnic omului simplu i se perindă prin față un lung șir de politicieni și partide care se întrec în surîsuri, oferte, făgăduieli, dar mai ales în cotonogirea adversarilor. E suficient să-i dea votul lui politicianului sau partidului înscris în cursa pentru primării, pentru parlament, pentru președinție. Din clipa în care buletinul de vot a căzut în pîntecele urnei, toate aceste întrebări vor găsi răspunsul. Partidul sau politicianul al cărui nume va fi bifat pe bucata de hîrtie le va rezolva pe toate. Românii au însă experiența cîtorva scrutine libere:

Două generale, două prezidențiale și unul local. O experiență amară pentru mulți. Seduși de tot felul de făgăduieli, convinși mai mult de stări emoționale decît de argumente raționale, ei și-au dat votul și unora care nu-l meritau. De aceea, în acest an, 1996, an ghiftuit electoral, ei vor să nu mai greșească. Să nu-și mai dea cu pumnii în cap după aceea timp de patru ani, pentru că, în 1996, au fost niște cetățeni turmentați. Întrebarea Eu cu cine votez? e mai plină de tensiune în 1996 decît în 1990 și 1992 și pentru că, spre deosebire de momentele anterioare, în acest an arsenalul trasului pe sfoară al alegătorului e mult mai bogat și mai subtil. Au fost, sînt și vor fi aruncate în joc de către toate partidele mijloace de seducere a alegătorului atît de bine puse la punct încît cetățeanului pur și simplu îi e tot mai greu să discearnă între cuvinte și fapte, între făgăduieli și posibililități de realizare a acestora, între demagogie și seriozitate.

Unii cititori vor socoti, probabil, că luni seara, rugat de interlocutorul meu, m-am grăbit să-i numesc un om sau un partid. Ar fi o greșeală să se creadă așa ceva. Ar însemna că la ora actuală eu, Ion Cristoiu, spre deosebire de milioane de români, știu deja cu cine să votez. Ba, mai mult, în trufia-mi ieftină sînt gata să răspund și celor care mă întreabă cu cine să voteze. Adevărul e că nici eu nu ştiu cu cine să votez. Mă refer, desigur, la un anume candidat și la un anume partid, nu la criteriile după care îmi voi da votul. Dacă aș susține că știu deja, că am certitudini absolute, ar însemna să mă cred mai breaz decît alte milioane de români. Or, din cîte și-au dat seama cei ce mi-au urmărit scrisul din ianuarie 1990 și pînă acum, n-am avut niciodată pretenția de a fi deținătorul unor adevăruri absolute. Nu m-am fudulit niciodată cu ipostaza de îndrumător, de profet, de unul care să le arate celorlalți, cu mîna întinsă, încotro să meargă. De șase ani, de cînd mă produc în presă liberă, independentă adică, de cînd scriu ceea ce-mi trece prin cap, n-am făcut altceva decît să exprim întrebările și îndoielile orașului. Nu mă pot lăuda că, în timp ce milioane de români bijbiiau, eu păşeam drept, sigur, neclintit, ca Iisus pe ape. Am orbecăit împreună cu cititorii. Și în multe cazuri am găsit răspunsul la întrebări împreună cu ei. Nu sînt altul nici în acest an intens electoral. Mă întreb și eu, asemenea milioanelor de români: Cu cine să votez? Asta înseamnă că deocamdată stau și-i urmăresc pe toți cei ce-mi cer votul. Cites și ascult făgăduieli peste făgăduieli, iau cunoștință de programe și candidați, scrutez mijloacele și obiectivele aruncate în joc de către concurenți. Stăpînit, asemenea tuturor oamenilor cinstiți din România de azi, de o preocupare obsedantă: să pătrund dincolo de sclipiciul electoral, să ajung dincolo de aparențe, să trec dincolo de demagogia tipică unei campanii electorale. Altfel spus, să fiu atent, cu întreaga-mi personalitate încordată, de a nu mă lăsa tras pe sfoară de politicienii și partidele în stare să facă orice pentru a-mi obține votul.