Nu trăiești ca să-i menajezi pe ceilalți de tine însuți, ca și cum viața ta ar fi o permanentă scuză

Acum doi ani am vrut să fac un mic experiment, al libertății în raport cu o idee-imagine intrată adânc în mentalul colectiv, și anume epilatul la femei. „Pushing the boundaries and the limits”, să descopăr în primul rând ce voi simți mergând pe stradă până la casa unor prieteni unde se dădea un party nesimandicos, de grădină. Și nu în ultimul rând, să studiez reacțiile celor de la party. Poate era și un mod de a spune: chiar nu v-ați săturat de toate întâlnirile astea care se derulează după același tipic, unde noi ne lăudăm cu realizările noastre, cu toate câte le facem și povestim numai despre muncă și serviciu, un cerc al conversației atât de restrâns, uneori vorbind și despre copii? Știam prea bine puținul care îl oferea orice întâlnire de socializare, pasivitatea colectivă chiar dacă era și relaxare la mijloc, un șezlong, o păturică, ceva de băut și de ronțăit, o mică bârfa și întâmplări despre muncă. De fiecare dată plecam stinsă, ca un cărbune inutil după barbeque.

Mi-am pus o fustă pantaloni lungă doar cât să treacă de genunchi, m-am privit în oglindă – nu era nimic de speriat, excesiv, doar diferit- și am derulat din memorie placa unui fost vecin mai în vârstă, demult plecat dintre noi, referitor la părul de pe picioare al femeilor: „piciorul fără pic de păr parcă e un picior de pui de gostat.” Și apoi zicea ceva de Spania. Cine știe, o fi fost prin comunitățile Flamenco, unde dansul e la el acasă, și a văzut o altfel de lume.

Pe drum, pe durata a 30 de minute, o greutate invizibilă agățată parcă de gât, îmi apleca umerii în față, ca și cum ar fi vrut să-mi acopere picioarele de la genunchi în jos. Conștientă de această jenă pe care trupul meu o resimțea ca pe-un automatism, un act reflex, îmi trăgeam umerii înapoi, încurajându-mă: „Ăsta e doar începutul. You can do it!” Nimeni nu m-a privit chiorâș sau insistent pe stradă. Englezii sunt discreți de felul lor.

Îmi fac intrarea la garden party fără vreun obstacol interior – exterior și îmi găsesc un loc pe iarbă, unde puteam să stau turcește. Până aici totul bine, toți se făceau că n-au văzut, deși știam că acea imperfecțiune – deviere de la normă le-a sărit în ochi de cum am intrat pe ușă. Strategia mea era să stau într-un loc, să nu mă mișc protocolar de la un invitat la altul, să văd cine va gravita înspre mine. Și iată că vine o mignona drăguță, pe care nu o mai văzusem până atunci pe la prietenii mei. Se așază lângă mine pe iarbă și începe o conversație degajată, fără formalități, de parcă ne-am fi cunoscut deja, iar acum doar reluam o conversație veche, din punctul în care-o lăsasem demult. După accent, mi-am dat imediat seama că e franțuzoaică. Avea și doi copii care se jucau cu ceilalți prin curte.

Eu n-am făcut niciun efort, doar ascultam extrem de atent, cu neprefăcut interes. Era persoana care abordase o necunoscută ne-epilată, la party. Apreciam acest lucru. Era specială, indiferent de background-ul ei, din care simțeam că are nevoie să-mi reveleze. În doi timpi si trei mișcări, împreună devenisem sufletul garden party-ului, o pereche de care nu se apropiau ceilalți, deși toți ascultau și trăgeau cu urechea, chiar și în timp ce discutau încet cu alții.

Franțuzoaica scotea, rând pe rând, povestiri existențiale din cutia Pandorei și din lada zeilor buni. O făcea jovial, cu o stare bună, fără  traumă, deși unele lucruri împărtășite, prin mine, tuturor celor care aveau interes să  asculte, ar fi putut intra în categoria traumatică. Nu am uitat mai nimic din ce mi-a povestit, dar ce consider important să spun acum e felul cum se trăia ea la modul cel mai autentic și deschis: călătorind, fiind pe cale. Cred că asta simțea și în preajma mea, datorită picioarelor mele ne-epilate. Ceva asemănător călătoriei Santiago de Compostella.

Gazdele arătau tot mai  șocate. Nu de mine, ci de amica lor franțuzoaică. Începusem să mă gândesc că poate o vor șterge de pe lista de prieteni după acest part. Arătau jenați, de parcă le era rușine de ceilalți că au invitat-o. Ce greu e să nu judeci, atunci când protejezi cu orice preț imaginile cât mai aproape de perfecțiune (despre tine, ceilalți și realitate), pe care le confunzi cu buna reputație.

Când am plecat acasă, nu mai eram un cărbune de barbeque stins, ci Pegasus, care-și purta nonșalant coama. O experiență inedită, unică, ce nu am mai simțit nevoia s-o repet.

Exhibarea unei imperfecțiuni respinse de imaginarul colectiv m-a făcut să simt pe pielea mea ce înseamnă să ai o dizabilitate sau o infirmitate și să încerci să duci o viață fără vinovății si rușine de tine însuți, printre ‘normali’ și sănătoși care-și doresc să rămână așa! Chiar dacă există legi care-l protejează pe cel cu infirmități, probleme de sănătate mentală, cei care nu se identifică cu acel grup îi vor privi altfel pe cei considerați ‘vulnerabili’. În fața acestei nedreptăți, trebuie să răspunzi cu atitudini sigure pe tine, de absolută încredere, luând cu fărașul preocuparea ta despre ce gândesc și simt ceilalți în raport cu ‘infirmitatea’ imperfecțiunea ta. Nu trăiești ca să-i menajezi pe ceilalți de tine însuți, ca și cum viața ta ar fi o permanentă scuză. Tata, în ultima lună de cancer terminal, făcea aproape totul singur, pentru că așa voia el și nu se lipsea de ultimele mici bucurii: o plimbare, fără însoțitori. Avea povestea lui pe care o broda pentru cei care-l opreau pe stradă, șocați de cum arată. Nu era o poveste despre moarte, ci una banală, despre o viață mai diferită și încurcată. Acestea sunt atitudinile eroice simple.