Kremlin: „Toată lumea vrea să evite o ciocnire directă între Rusia și NATO. Rusia va fi pregătită să dea cel mai decisiv răspuns țărilor care se vor implica în războiul din Ucraina”

Nu va fi război; este deja război!

Cu câteva luni înainte de precedentele alegeri prezidențiale din SUA, într-o discuție cu interlocutori chinezi, mi s-a cerut să fac o prognoză cu privire la politica externă a viitoarei administrații americane, în funcție de cel care va ajunge la Casa Albă – republicanul Donald Trump sau democratul Joe Biden. Am răspuns că Donald Trump și echipa sa, sesizând că principalul rival strategic al Americii este China, în mod prioritar vor pune presiune asupra Beijingului, încercând, în același timp, o apropiere de Moscova, măcar și pentru a nu se trezi în fața unui front comun ruso-chinez. În ceea ce îi privește pe Joe Biden și ai săi, foarte probabil, inclusiv sub efectul reflexelor dobândite pe timpul Războiului rece și confundând Rusia cu URSS, aceștia se vor îndrepta în primul rând împotriva vechiului rival strategic, încercând să încheie conturile cu Moscova înainte de a intra în coliziune cu Beijingul. Am adăugat că diferența între Donald Trump și Joe Biden mai constă și în împrejurarea că cel dintâi înțelege că America nu mai poate avea pretenția la păstrarea statutului de hegemon global, măreția ei având șansa de a supraviețui doar prin creșterea capacității proprii de a negocia o poziție influentă în cadrul unei ordini mondiale post-americane, pe când cel din urmă ambiționează să prelungească agonia imperiului american, respectiv a lumii construite de America în care ea este liderul maxim. „Atunci ar trebui să ne dorim ca Biden să câștige?” – m-au mai întrebat chinezii. „Eu cred că asta va trebui să vă doriți.” – am răspuns eu. „Dar nu vă uitați propriul proverb: aveți grijă ce vă doriți, căci s-ar putea să se întâmple!”.

Capcana ucraineană sau cine sapă groapa altuia cade sigur în ea

Criza ucraineană nu este decât un episod al unui război mondial hibrid care a început de ani buni. Ea este expresia opțiunii strategice a SUA de a se concentra pe frontul rusesc pentru a scoate din luptă Rusia, înainte de se îndrepta cu toate forțele împotriva Chinei, rămasă fără aliați (sau, cel puțin, fără principalul aliat euro-asiatic).

De asemenea, SUA speră că un război în Europa, pornit pentru a neutraliza „amenințarea rusă” ereditară (conflictul euro-rus a intrat în tradiția istorică a mentalului colectiv ca parte a legendarului divorț dintre Occident și Orient), o va readuce în rolul de actor european și îi va restitui poziția de lider al lumii euro-atlantice.

În această opțiune au văzut oportunități două persoane și anume doi Vladimiri: Vladimir Zelenski, președintele Ucrainei, și Vladimir Putin, președintele Rusiei. Ambii s-au gândit că au găsit calea pentru a atrage SUA într-o confruntare decisivă, evident, în interesul lor.

Diferența dintre cei doi este că primul, cu reflexele sale de artist, a calculat doar efectul la public din seara spectacolului, în timp ce cel de al doilea, cu aptitudinile de șahist, se pare că a calculat cu câteva mutări înainte, în termenii victoriei dintr-o partidă în care Ucraina era doar un pion. Washingtonul s-a repezit berbecește să ridice pretinsa mănușă aruncată de Moscova în obrazul Kievului, dar numai pentru a o înmâna acestuia, anunțând că, în lipsa unei obligații contractuale, nu va merge pe maidanul ucrainean pentru a-i repara onoarea.

Politica de descurajare de la distanță a SUA, la care s-au adăugat amenințările membrilor europeni ai NATO și ai UE, neurmate de fapte, ba chiar contrazise de gesturi concrete divergente ale diferiților actori vest-europeni, în condițiile în care Rusia, fără a profera amenințări, nu a dat nici un pas înapoi, întărind psihoza iminenței războiului, a sporit sentimentul de insecuritate și instabilitate al ucrainenilor prelungindu-l în timp până când economia ucraineană, și așa la pământ, a intrat în marș forțat pe drumul falimentului.

Președintele Zelenski dorea o internaționalizare efectivă a războiului de secesiune din Donbas, transformându-l în război virtual ucraineano-rus și, simultan, în război real americano-rus sau NATO-Rusia. Cum internaționalizarea a rămas doar virtuală, în timp ce crizele interne s-au acutizat în termeni reali (bursele cad, valoarea monedei naționale se prăbușește, investițiile fug, cetățenii își retrag depozitele de la bănci și golesc magazinele, neliniștea socială escaladează etc.), șeful statului ucrainean s-a văzut obligat să denunțe cacealmaua geopolitică și să admită public că nu există nici o amenințare din partea Rusiei de natură a modifica situația tactică deja cunoscută de mulți ani și a justifica teama de o invazie militară a acesteia. Iar informațiile pe care le are Președintele Ucrainei, în legătură cu ceea ce se întâmplă la granițele țării sale sunt, probabil, mai exacte decât cele pe care le are Președintele SUA. A mai fi așteptat cu recunoașterea adevărului însemna asumarea unui risc exorbitant ca statul ucrainean să implodeze și să fie obligat a capitula înainte ca războiul să înceapă în termeni concreți.

Acest abandon ucrainean al războiului psihologic declanșat de SUA/NATO, care are potențialul de a rupe unitatea blocului euro-atlantic, este o primă victorie a strategiei putiniste. Ce mai poate spune polițistul când însăși presupusa victimă recunoaște că nu este amenințată de presupusul agresor? Desigur, problemele cu dezmembrarea Ucrainei rămân, dar asta trimite înapoi la aplicarea acordurilor de la Minsk, care sunt favorabile Rusiei întrucât, cel puțin, o exclud din cauză ca parte a crizei (deși ea este și parte a crizei).

Capcana rusă sau cine se scoală de dimineața departe ajunge

În ceea ce îl privește pe Președintele Putin, atragerea SUA într-un conflict european în acest moment are atâtea avantaje încât o fac de-a dreptul necesară.
De aceea, profitând de retorica belicoasă a omologului ucrainean, care a organizat tot felul de „platforme internaționale” menite a pregăti „iminenta” eliberare a Crimeii, a anunțat intrarea Ucrainei în NATO ca fapt cvasi împlinit, a solicitat de la statele NATO transfer de tehnică de luptă avansată (nu este clar pe banii cui) și a anunțat că armata ucraineană, sprijinită de NATO (nu e clar în ce fel), este gata să se ia de piept cu cea rusă, Vladimir Putin, perfect informat că NATO nici nu va primi Ucraina ca membru și nici nu va interveni direct cu mijloace militare în cazul unei confruntări armate ruso-ucrainene, a coagulat toate forțele interne, reducând la tăcere inclusiv pe „porumbeii păcii” de la Moscova, și, cu acest mandat politic, a masat trupe și armament în număr mare la frontiera cu Ucraina, fără a intra un centimetru pe teritoriul acesteia.

Pentru ca manevra să fie luată în serios, mai mult ca sigur, serviciile secrete ruse le-au intoxicat pe cele americane cu informația că Putin a decis deja invadarea și ocuparea Ucrainei, care ar urma să aibă loc în următoarele zile, imediat după sărbătoarea Crăciunului pe stil vechi.

La Washington trucul a prins, la fel cum s-a întâmplat și cu dezinformarea referitoare la armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, care a dus la declanșarea dezastroasei intervenții militare americane în Irak. „Pelicanii vigilenți” („idioți utili”) au înghițit minciuna întreagă, așa cum li s-a livrat, iar „uliii războiului” (precum neo-conservatoarea fundamentalistă Victoria Nuland) s-au prefăcut că o iau de bună întrucât ea le confirma teoriile și le susținea strategia evitării unui nou Război rece în Europa prin amorsarea unui război cald în care Rusia, urmașa URSS, să fie definitiv înfrântă.
Dacă ar mai fi așteptat, Rusia și-ar fi asumat nu doar riscul deteriorării poziției sale în cadrul raportului internațional de putere, ci chiar această deteriorare însăși.

Cu cât timpul trece, Rusia intră tot mai mult în rolul de partener-junior al Chinei în lupta pentru instaurarea ordinii mondiale post-americane. Or, prin desemnarea sa ca principal adversar al SUA și atragerea SUA într-o confruntare în Marea Neagră, îndepărtând războiul (fie și numai provizoriu) de Marea Chinei, Rusia nu doar că face un serviciu Beijingului, oferindu-i timp pentru a se întări în vederea concursului inevitabil cu Washingtonul, ci arată că ordinea mondială depinde în primul rând de calitatea relației ruso-americane și, totodată, creează condițiile pentru negocieri ruso-americane apte a anticipa, în caz de succes, standardizarea raporturilor internaționale în secolul Asiei.

În al doilea rând, cu cât timpul trece, avantajele economice ale Rusiei în raporturile cu Europa germană scad. Pe termen mediu și lung, dependența Europei centrale și orientale de resursele energetice rusești este probabil să se reducă. Noile tehnologii care folosesc resurse regenerabile și eventualele importuri de gaz lichefiat din SUA (deși scumpe), precum și, în sens larg, procesul de digitalizare, vor reduce nevoia de import de petrol și gaz din Rusia.

Totodată, conexiunile economice existente între Rusia și statele membre ale UE, dezvoltate de-a lungul multor decenii, fac ca în acest moment un război economic dintre aceștia să fie cel puțin la fel de dăunător pentru cei care îl declanșează, ca și pentru cel împotriva căruia este declanșat. Este vorba despre așa numitele „sancțiuni economice” cu care amenință SUA, NATO și UE. Acestea nu sunt „sancțiuni” în sens strict, ci, după caz, acte de agresiune economică sau acte de război economic, atât timp cât sunt impuse de unul dintre beligeranți, iar nu sunt pronunțate de un tribunal neutru, a cărui competență este recunoscută de comunitatea internațională sau măcar de părțile în litigiu. Deja, cancelarul Germaniei a turnat apă în vin, atrăgând atenția că trebuie mers mai încet cu pianul pe scări, măsurile de retorsiune cu caracter economic luate în războiul cu Rusia trebuind concepute în așa fel încât să nu creeze mai multe necazuri autorilor lor decât necazurile pe care ar putea să le depășească.

Prietenul anevoie se cunoaște

Așa stând lucrurile, strategia rusă, lansată la timp, este de natură inclusiv să adâncească faliile în tabăra euro-atlantică, aducându-le în realitatea prezentă pe cele până acum doar potențiale.
Ungaria se va opune cu siguranță nu numai escaladării conflictului cu Rusia, dar și susținerii prin mijloace nerăzboinice a unei Ucraine care încalcă drepturile minorităților. (Ceea ce pune României o dublă problemă: aceea de a se vedea prinsă într-un clește strategic ruso-maghiar și aceea de a se împovăra cu vina morală a abandonării românilor din Ucraina.)

La fel, se pare că ambițiile Franței sunt mai bine susținute de o antantă cordială cu Rusia (pe linie gaullistă) decât de plasarea la remorca SUA, mai ales în condițiile în care ostpolitik-ul german (pe linia inaugurată de Willy Brandt) inevitabil va merge mai departe, dacă nu sub efectul dorinței (în special a Verzilor), sub cel al necesității geo-strategice și geo-economice.

Trimiterea de trupe franceze în România, anunțată unilateral de președintele Macron, în calitatea sa de lider militar autoproclamat al UE, nu este menită să crească presiunea asupra Moscovei, ci să nu permită SUA ocuparea militară, desigur „amicală”, a României de una singură și asumarea rolului de unic „protector” al românilor. Parisul creează astfel un „incident”, asemănător celui ivit în Africa orientală, în 1898, la Fachoda, între forțele coloniale franceze și engleze, care să conducă la delimitarea sferelor de influență între SUA și Franța, în Europa de est; un fel de „acord de procentaj” având ca obiect România. Și unde doi se bat (Franța și SUA, căci pentru Germania, după expresia lui Bismarck, Balcanii nu merită nici măcar viața a doi grenadieri din Pomerania), al treilea (Rusia) câștigă.

Grecia și Bulgaria (ortodocșii NATO), Italia, Spania și Portugalia (latinii NATO din flancul sudic) sunt deocamdată rezervate, dar este greu de crezut că ele au interesul sau voința să meargă la un război, fie el și economic, cu Rusia, mai cu seamă dacă aceasta nu invadează Ucraina, ci … Cuba, Venezuela sau Kazahstanul (sic!).

Va risca, oare, Turcia relația de cooperare strategică cu Rusia pentru a merge într-un război alături de NATO? Turcia are ambiții proprii în Ucraina (mai ales legate de Crimeea, vechi leagăn al hanatelor tătărăști), dar fără Rusia (care deja i-a arătat pisica în Kazahstan) riscă să își vadă compromise interesele în regiuni mult mai importante. Oricum, dacă merge cu SUA, aceasta (ca de altfel și Germania și Franța) nu îi va oferi ei trofeul ucrainean. De aceea preferă să se ofere ca „honnest broker” (statutul de intermediar îl exclude pe cel de beligerant) în tratativele pe care Rusia nu are nici o intenție să le poarte cu Ucraina. (Rusia nu vorbește cu câinele, ci cu cel care îl ține de lanț.)

Țările de Jos, țările scandinave și cele baltice sunt războinice, dar ele nu contează sub aspect militar, specialitatea lor fiind organizarea parăzilor victoriei. De multă vreme ele s-au obișnuit să participe la războaie ca musca la arat.

Croația, cea care a fost campion al „Inițiativei celor trei mări”, de inspirație americană, în timpul administrației Trump, în schimb, a dat o lovitură, poate minoră sub aspect strict militar, dar letală sub aspect politic, unității de acțiune a NATO și ofensivei conduse de SUA lui Joe Biden, arătând că buturuga mică poate răsturna carul mare. Astfel, președintele croat a anunțat public că implicarea NATO, în indiferent ce fel, într-un eventual război ruso-ucrainean, va conduce la retragerea tuturor militarilor croați din forțele armate ale alianței. În atari circumstanțe cine mai poate crede în rolul conducător al Americii? (Și este de reținut că, de regulă, prin gura Zagrebului, în mod tradițional apropiat Vienei, vorbește Europa germanică.)

Din perspectivă militară, singurul fidel relevant rămâne Marea Britanie, mândră membră a AUKUS alături de Australia, cea din urmă tocmai remarcată prin expulzarea lui Novak Djocovic pe motiv că primul tenismen al lumii este și un simbol al libertății, susceptibil a-i contamina cu virusul drepturilor individuale pe australienii (succesori ai unei populații de deținuți conduși azi de succesorii foștilor gardieni) arestați la domiciliu în numele unor așa zise „drepturi colective”. Această alianță a albilor anglo-saxoni avea treabă, însă, cu China iar nu cu Rusia. Îndreptarea flotei Majestății Sale britanice către un alt război al Crimeii nu poate trezi decât veselie la Beijing.

Un război cu Rusia – eroarea strategică a SUA

Rocada operată de SUA între regiunea indo-pacifică și cea euro-pontică, ultima redevenind, din front secundar, front principal, ca pe timpul Războiului rece, se conturează a fi o greșeală strategică a administrației Biden.

Mulți analiști, în special dintre aceia care publică în presa internațională, apreciază că după ce a amenințat cu războiul, Vladimir Putin nu mai poate da acum înapoi fără pericolul de a-și pierde credibilitatea în lume și puterea acasă prin alimentarea unor revolte domestice având ca forță motrice o „monstruoasă coaliție”, cel puțin de facto, între rușii care vor o politică externă imperială și rușii care vor o politică internă democrată. Astfel, America va câștiga războiul în Europa prin neprezentarea adversarului și va avea mâinile libere să se lupte cu China.
Așa ar sta, poate, lucrurile, dacă premisa raționamentului ar fi corectă. Or, premisa, pe care SUA, probabil înșelată de Rusia, și-a construit strategia, este falsă.

Deocamdată retorica amenințării este exclusiv euro-atlantică. Rușii nu au spus un cuvânt despre ce le vor face ei occidentalilor și cât de mult rău le va fi acestora dacă revendicările Rusiei nu sunt acceptate. De aceea nu se poate vorbi de un ultimatum rusesc.

Moscova nu a afirmat nici o clipă că intenționează să meargă la război cu Ucraina. Aceasta este doar teza Americii, iar dacă ea nu se confirmă prin invadarea Ucrainei, cel care își pierde credibilitatea, ca fiind și rău informat și iresponsabil instigator la război, este Washingtonul. Acum doar Rusia îl poate salva, atacând. Nu are nici un interes să o facă.

Occidentul euro-atlantic spune că are informații precise cum că trupele rusești se concertează în vederea unei invazii a Ucrainei. Sursele de informații sunt aceleași care au dat ca sigură existența armelor de distrugere în masă în Irak. Azi știm că Bush Jr, Cheney, Powell, Blair etc au mințit. De ce i-am crede pe urmașii lor? De ce informațiile CIA ar fi azi mai exacte decât ieri?!

Cum invazia întârzie să confirme informațiile „absolut sigure”, alte informații, la fel de „sigure”, susțin că aceasta va avea loc sub forma unei lovituri de stat care să aducă la putere în Ucraina un guvern pro-rus. Se pregătește astfel terenul pentru eventualitatea instalării la Kiev a unui guvern „pro-ucrainean” (totdeauna am insistat că străinătatea nu trebuie să caute guverne „pro-ruse” sau „pro-europene / pro-americane”, ci guverne „pro-ucrainene” legitimate democratic) care, dacă va adopta o poziție rațională și pozitivă, va fi etichetat ca „pro-rus”, aceasta însemnând automat că este produsul unei lovituri de stat orchestrată de Vladimir Putin. Tehnic vorbind, dacă ar fi așa, ar fi o „contra-lovitură de stat”, întrucât precedenta, cu efecte până azi, a fost bricolată de SUA, în 2014. Poate că, dacă i-am lăsa (i-am fi lăsat) pe ucraineni să se guverneze singuri, prin forțe proprii, am avea mai multă pace în zonă.

Rusia a solicitat restabilirea echilibrului de forțe în Europa centrală și orientală, iar acum așteaptă un răspuns. Ea consideră că extinderea NATO până la frontierele sale a modificat în așa măsură situația strategică încât toate înțelegerile la care a achiesat înainte de producerea acesteia, respectiv înainte de 1997 și, în orice caz, înainte de 2004, inclusiv Memorandumul de la Budapesta din 1991 (acesta fiind, oricum, lipsit de forță juridică), sunt caduce prin efectul aplicării principiului de drept internațional public rebus sic stantibus (schimbarea împrejurărilor determinante în încheierea unui acord de voințe modifică sau stinge efectele acestuia).

Deocamdată, în loc de răspuns, Rusia primește amenințări. Pe de altă parte, orice răspuns ar primi și care ar include un compromis – altfel nu este răspuns, ci refuzul dialogului cu asumarea răspunderii pentru o criză mondială, iar nu numai locală sau regională – înseamnă abandonarea poziției maximaliste referitoare la sprijinul dat Ucrainei. Poate fi vorba despre recunoașterea autodeterminării internaționale a republicilor Donețk și Luhansk (ceea ce ar împinge Polonia să ceară un tratament similar pentru teritoriile istorice poloneze din vestul Ucrainei, „donate„ acesteia de Stalin) sau de federalizarea și finlandizarea Ucrainei; de asemenea, de acceptarea rezultatelor referendumului care a condus la separarea Crimeii de Ucraina; de retragerea bazei militare ruse din Transnistria simultan cu reducerea semnificativă a prezenței militare NATO / SUA în România și Bulgaria, în condițiile în care o atare prezență în Polonia și statele baltice pare mai ușor de suportat la Moscova (oare de ce?) etc.

Faptul nu ar fi fără precedent. Al doilea război mondial a început pentru apărarea Poloniei și s-a terminat prin împărțirea / sacrificarea Poloniei la Ialta, Potsdam și Paris. Acum compromisul echivalează cu înfrângerea NATO și SUA, măcar și numai sub aspect politic și numai pe frontul european, dar el este cea mai ieftină formulă pentru ieșirea occidentului euro-atlantic, a cărui supremație mondială este contestată în cu totul altă parte a lumii, din încurcătura europeană / ucraineană în care s-a lăsat atras.

Pe frontul ucrainean nimic nou; războiul mondial continuă

Deocamdată trupele rusești, concentrate sau nu, se află pe teritoriul Rusiei. Nu este oare un tupeu imens acela de a-i ordona unui stat unde să își țină armata pe teritoriul său? În schimb, Occidentul consideră că Rusia face dovada unui tupeu inacceptabil atunci când cere SUA să își țină trupele pe propriul teritoriu. Nu cumva avem de a face cu un dublu standard?

Occidentul se simte amenințat de prezența trupelor rusești la frontiera vestică a Rusiei. Oare Rusia nu ar fi îndreptățită la același sentiment văzând trupele NATO în apropierea acestei frontiere, precum și statele NATO cum înarmează Ucraina, deși ea nu este membru al alianței nord-atlantice? Securitatea nu este doar o stare de fapt, ci și o stare de spirit, iar când o putere se simte în nesiguranță, toată lumea are motive să se simtă în nesiguranță. Dacă, în asemenea situații, se apelează la terapia amenințării nesiguranța generală crește, iar nu scade.

Oricât ar dota SUA și aliații săi armata ucraineană, aceasta tot nu ar putea rezista într-un război cu Rusia. (De aceea este și contemplată posibilitatea unui război de gherilă.) Pentru Rusia, însă, odată cu trecerea timpului, un asemenea război ar fi mult mai costisitor. De aceea Președintele Putin cere acum negocieri de pace și garanții juridice. Onest judecând, nu are cum da înapoi. Ceea ce nu înseamnă ofensiva pe frontul ucrainean. Războiul mondial are multe alte fronturi.

Se observă că și acum costul unui război propriu-zis cu Ucraina, sprijinită de NATO (deci, indirect și cu NATO) ar fi ruinător pentru Rusia, care și așa are mari probleme economice.
Observația este exactă. Moscova știe acest lucru. Din acest motiv nici nu va invada Ucraina. O invazie care și de ar fi de succes nu i-ar aduce, în afara unei, altminteri, foarte relative și parțiale izolări internaționale, decât povara administrării unui stat eșuat (inclusiv sub lucrarea contradicțiilor sistemice ignorate la data autodeterminării sale în 1991), de care și SUA și UE nu știu cum să scape.

Alții spun că în cazul implicării Rusiei într-un război în Ucraina, care ar atrage și participarea improprie a SUA, NATO sau UE, China nu ar interveni în sprijinul Rusiei. Tot ce se poate. China este interesată ca SUA să se împotmolească în crizele din Europa orientală și ca acestea să dureze cât mai mult; după cum nici „frăgezirea” Rusiei într-o asemenea încleștare nu îi este chiar antipatică.

Dacă, însă, va apărea riscul strivirii Rusiei (în sensul anihilării absolute a influenței acesteia la nivel mondial, fie și numai pe termen scurt și mediu) China nu va lăsa Rusia să cadă. O va susține fără îndoială, dar nu deplasându-se în Marea Neagră, ci acționând, de pildă, în Taiwan. După cum, cel mai probabil, în cazul în care belicismul euro-atlantic nu își reduce intensitatea pe frontul ucraineano-pontic, urmând modelul lui Scipio Africanul, care a traversat Mediterana pentru a lovi Cartagina, pe când armata cartagineză se afla la porțile Romei, și Vladimir Putin, îi va lăsa pe americani la porțile Kievului și va ataca nu în Ucraina, ci, direct sau prin interpuși, în America Latină, în Orientul Mijlociu, în Balcanii de Vest, în Mediterana și, de ce nu, chiar în spațiul indo-pacific.

În acest război mondial aflat departe de finalul său, pentru România importantă este pacea, cel puțin în vecinătatea sa. Drumul spre ea nu este acela al judecării morale a altora, ci al echilibrului de puteri într-o viitoare ordine a multipolarismului sau multicentrismului simetric, cu înțelegerea faptului cu securitatea este indivizibilă, ea putând fi ori pentru toți ori pentru nici unul. România nu este interesată de înfrângerea SUA, dar nici de scoaterea din joc a Rusiei. Ei îi servește numai echilibrul stabil dintre acestea, așezat pe baze juste, fezabile și durabile. Într-o asemenea direcție trebuie îndreptată politica sa.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Nu va fi război; este deja război!”

  • Aproape correct dle Severing
    Mi e imposibil sa cred ca nu Sinteti la curent cu definitia formulate de Putin …
    Daca Kievul ataca republicile separatists atunci statalitatea Ucrainei este in pericol.
    Nici o gazeta de curling sau nu ,straina sau nu,nu mentioneaza maruntisul de bagatel adica declaratia Putin

  • ‘razboiul mondial’ a evoluat, peste el au trecut Anotimpurile,
    renascand el arata, iata!, ca o ‘revolutie mondiala’,
    acesta fiind si motivul pentru ca nu Razboiul Mondial a inceput, ci Marea Revolutie.

    intelegem actualul ‘razboi mondial’ privindu l prin prisma ‘revolutiei mondiale’, diferenta fundamentala dinrte aceseta fiind ca ‘razboiul clasic’ a disparut din optiuni ( pentru ca ce se cere este outinta de a-i perpetua o stare de echilibru, civilizatiei )

    oficial Marea Revolutie a inceput cu Make America Great Again!. in fapt ea s-a aratat la fata odata cu manifestarea primei pandemii, cea de covid, manifetarea ulterioara a altor pandemii, intre care cea de inflatie e deja vizibila, doar confirmand startul…

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog