Nu vă supărați, vi se vede …

Am primit o scrisoare, datată început de octombrie 2025. Nu de la Caragiale, de la primărie. Mi se aducea la cunoștință că mi s-au plătit prea mulți bani pe timpul pandemiei și că trebuie să-i dau înapoi. Citisem pe undeva, nici nu mă mai obosesc să dau link, că și Soros a primit ajutor financiar în timpul pandemiei. Pe timpul primei mari crize financiare de după 2000, stârnită, pare-mi-se, încă din 2005, zvântată în 2007, miliardarii englezi au primit ajutor de la guvern. Ca să treacă mai ușor peste. Nu am niciun dubiu că miliardarii au primit ajutor și pe timpul pandemiei. Viteji ca Gates, Bezos, Musk, Rothschild și tot neamul lor cel adormit și-au înzecit, chiar însutit averile. Mai crypto de atât nici nu se poate! Am citit zilele trecute, ce să fac? încă mai citesc, că Țiriac a primit iar ajutor guvernamental. La tăț ni-i greu. Oare ei au primit scrisori să dea banii înapoi? Eu am sunat la primărie. Robotul telefonic mi-a pus o melodie cu zvâc. Am explicat doamnei care a răspuns scopul deranjului, m-a rugat să rămân în aer până se consultă cu șeful. După vreo douăzeci de minute mi-a spus că trebuie să plătesc. Am întrebat de ce, dacă cineva a fost incompetent și a făcut o greșeală, să plătească! Sau primăria să angajeze oameni competenți. Mi s-a spus că șeful a găsit dovada că eu am sunat, în februarie 2022, să le spun că m-au plătit prea mult. Nu-mi aduc aminte de așa ceva, dar, fiind genul acela de cetățean, se poate să fi fost proasta de mine. De fapt, foarte inteligentă pentru că am realizat încă de atunci că fusesem plătită cu 135 de lire mai mult pe o perioadă de șase luni, într-o lună am depistat exact 7 lire și 43 de pences! E uluitor cât de mult mi-a ajutat matematica învățată în școală la calcularea unor surplusuri atât de epsilonice, așa că recomand, cu toată căldura, instruiți-vă în matematică, ca să putem salva bugetele de stat! Dar nu despre asta voiam să scriu, ci despre lucruri cu adevărat importante: despre egări ziși și colanți și gumă de mestecat.

În Singapore au interzis guma de mestecat. Inteligența umană, nu atât de ieftină ca cea artificială, nu sare, ca proasta, de unde nici nu te aștepți, ci presupune un grad de civilizație și un oareșice drag de învățătură. Foarte multe scări rulante din gări și mari centre comerciale nu mai funcționează din cauza gumei de mestecat. Nici nu prea mai există bani de unele noi, iar altele nu mai pot fi reparate, după ce ani de-a rândul au stors toată vlaga din ingineri și mecanici. Uneori scările reușeau să le scuipe, la capătul lor așternându-se strat gros. De gume s-au lipit tot felul de alte mizerii. Unii cetățeni s-au grăbit să ajungă înapoi la mersul în patru labe, iar primăriile nu s-au mai cheltuit chiar atât de mult cu curățenia, ci și-au găsit alte scopuri, cu mult mai ong-iste. Sănătatea și educația au fost lăsate pe brațul de furcă al sperietorilor de ciori. Mulți dintre semenii noștri, ceea ce dovedește încă o dată în ce lume plină de iluzii trăim, se poartă ca animalele și pentru că educația primită, inclusiv de acasă, le-a înlesnit atașarea de etichete. În tinerețile mele și eu m-am identificat ca berbec. Alții și-au spus lei, scorpioni, fecioare, unii chiar balanțe și pești. Am căutat câștiguri și fericire printre planetele altora, dar pe inima cam goală. Ce ești? mă întreba câte unul. Berbec, răspundeam în grabă. Aaaaa!! Cu toții niște animale pe o corabie a nebunilor. Doar că … acum câțiva ani am citit în ziar că un băiețel pe nume Noe a dispărut de acasă. I-au găsit corpul după câteva zile, într-o canalizare. Mama lui a spus că fiul ei fusese născut pentru lucruri mărețe pe acest Pământ. Nebunii nu doar că nu au corabie, dar cred că s-au îmbarcat deja, fără să citească măcar ziarul. Dacă Noe nu mai e, cine să le facă corabia? Poate domnul Goe. Între timp rugumă, nu spun rumegă pentru că s-ar supăra vacile, care deja au fost acuzate că ar fi adus nebunia la fermă. Niște demodați au inventat o mașină gen lampă de ardere, care să lichefieze și să ardă guma de mestecat întărită pe asfalt. Durează însă 10-20 de minute per scuipătură. Și se plătește tot de la buget. Interziceți guma de mestecat, în fond, pentru pomeți v-ați siliconat deja!

Despre colanți cred că ar trebui scrisă încă o carte a infamiei. În fiecare dimineață, în drum spre serviciu, când am zi de mers pe teren, iau autobuzul. Pe scaunele din față, dacă au apucat să urce înainte școlarilor, stau pensionarii. N-au bani, nu plătesc bilet de autobuz, iar doctorul le-a spus să facă mișcare. Așa că își plimbă cadrele acelea metalice de stat pe gânduri prin tot centrul orașului, pe unde se mai întâlnesc unii cu alții, trecuți cu vederea de cei foarte ocupați. De când am trecut de cincizeci și cinci mă consider și eu ca făcând parte din același partid. Prin fața noastră se perindă mame de șaisprezece-optsprezece ani, cu bebeluși care mănâncă de la câteva luni ciocolată. Ca să nu plângă. Mamele sunt îmbrăcate cam în același tip de instalație: sutien sport și colanți, semitransparenți. Din față oglinda le-o fi spus că important în viață e conturul de clepsidră, dar dindărăt strigă la lume toate defectele. Îmi aduc aminte de mari designeri și chiar de unele croitorese de cartier care ne învățau cum să ne ascundem defectele, acum s-a dat drumul la comedia erorilor. Unele instalații imită atât de bine pielea, încât ne sar ochelarii de pe ochi. Astă vară am văzut o domnișoară, nu chiar Ileană Consânzeană, într-o astfel de instalație complet transparentă, fără chiloți și tunsă la salon. Pe chip i se citea fericirea de a fi fost subiect de bârfă și fotografii pe rețelele sociale. Chiar și în cocina porcilor există o Angelina Jolie și un Brad Pitt. Și nici măcar nu se plătește bilet.

Tot în autobuzul care duce la piață mai călătoresc bărbați de toate vârstele și greutățile, care în ziua aceea se simt Cenușărese sau Frumoase Adormite. Și în cazul lor natura urlă că nu e pagină din National Geographic. Urmează cetățeni cu doza de băutură în mână, îmbrăcați cu haine care le-au rămas probabil de la copii. Genul acesta de modă e întâlnită și pe la instalatori, electricieni și lucrători la supermarket, care de câte ori se apleacă se desprind de propriii pantaloni, un ante-naturalism de post-modernism. Dar nu acesta e spectacolul lumii, ci impresiile de pe fețele copilașilor din cărucioare și ale pensionarilor din public. Într-o zi, o doamnă minionă, cam la vreo nouăzeci de ani, s-a lăsat înspre mine și mi-a șoptit: Pe timpul războiului nu aveam bani de ciorapi de mătase, nici nu se găseau, dar ne desenam, cu dermatograful, o linie pe picior. După care mi-a zâmbit și a continuat să se uite la diversa adunare, după care pe geam, aproape râzând. Nu mai purtați colanți înafara casei, chiar dacă s-a trezit unul să zică că lumea ar fi o scenă, oricum nu de circ!

Și dacă tot a venit vorba de circ … l-au omorât pe băiatul ăla, Charlie Kirk. A auzit și el ceva ce nu ar fi trebuit să audă și a început să-și pună ideile cap la cap. Bă, da’ ce frumos i-au sărbătorit moartea, pe principiul epsteinizat deja: eu te-am făcut, eu te omor! Enunțul problemei ar suna cam așa: dacă pentru a schimba un bec e nevoie de 5 polițiști, de câți miliardari credeți că e nevoie pentru a-i băga lui Trump în cap că e trimisul Domnului în America?