Nunta domniței Ruxanda – note de lectură

Romanul lui Mihail Sadoveanu, scris în douăzeci de zile și dat imediat la copiat tineretului de la Copou pentru a fi dus apoi la editura Cartea Românească, unde a apărut în aprilie 1932, urmărește ideea unui neam. În cultura populară, expresia neamului din care fiecare se trage oferă nu doar indicii privind evoluția relațiilor de mai târziu, cât impune respectul și mândria de a urma conduita morală a înaintașilor, după caz.

Sigur că nunta domniței Ruxanda cu Timoșa Hmelnițki, precedată de întrunirea divanului Moldovei și pregătirile ulterioare de la Iași are elemente de pitoresc printr-o adâncă cercetare istorică a societății mijlocului secolului al XVII-lea și a caracterelor umane din jurul domnitorului Vasile Lupu. Totuși, descrierea neamului Sorocenilor într-o cheie modernă de joc intergenerațional, prins și ținut în frâu datorită unui simț ridicat al moralei, cu principii și demnitate în acțiuni, fără a vâna poziții sociale nemeritate sau în dezacord cu datele naturale, m-a atras la fel de mult ca nunta în sine. De altfel, romanul poate fi citit și urmărit pe mai multe planuri: Arta seducției domniței Ruxanda, demnă moștenitoare a faimei de cuceritor a tatălui ei; Pregătirea pentru viață a tânărului Bogdan Soroceanu; Umbrele rolului de „consilier” prin povețele Pârcălabului de la Soroca; Studiul antropologic al societății moldovenești din sec. al XVII-lea cu ținutele, protocolul curții, lexicul întrebuințat, rafinamentul conduitei și rolul boierilor; Figura „liderului” reprezentat de domnitorul Vasile Lupu, obsedat de controlul imaginii sale în detrimentul îndeplinirii sarcinilor de rol, alături de limitele poziției de consilier în raport cu ego-ul supradimensionat al liderului; Înțelegerea diferențelor culturale și istorice dintre moldoveni și celelalte provincii, dar și a relațiilor externe cu vecinii ruși (muscali), polonezi (leși), ucrainieni (cazaci, zaporogeni), mongoli (tătari, năvrapi), luând aminte la infiltrarea spionilor în divanul moldovenesc (Pan Cotnarschi) și consecințele unei scurgeri de informații; și, într-un final, „Prostia” cu formele ei: prostia tinereții, prostia poporului, prostia celui care îl conduce, prostia dușmanului – cea mai periculoasă dintre toate.

„Uncheșul mă învăța că, la vreme de primejdie, lumea se prostește și mai tare.”

Un roman complex și o lecție de istorie, de reeditat doar împreună cu notele Profirei Sadoveanu, a însemnărilor criticii literare și însoțit neapărat de explicațiile privind vocabularul utilizat, ca index sau note de subsol. În acest sens, încă din 1927, Sadoveanu lucra la o serie de termeni întrebuințați în roman, alături de o cercetare privind componența divanului și organizarea armată. Am găsit referințe în volumul realizat în colaborare cu Muzeul Literaturii Române Iași, în introducerea semnată de Constantin Ciopraga (Mihail Sadoveanu, Pagini de Jurnal și documente inedite, Editura Junimea, Iași, 2005).

Fără reunirea acestor elemente, cititorul de astăzi nu poate parcurge și aprecia romanul Nunta domniței Ruxanda, o afirmație categorică susținută cu riscul unui dezacord din partea dumneavoastră. În roman, planurile se intersectează, la fel și epocile, iar tendința e de a trece cu vederea multe dintre detaliile unei călătorii a cititorului dată de o proiecție cinematografică în mintea sa prin liniștea unei lecturi și atenta ascultare a naratorului. Un exemplu privind lexicul, ar fi deosebirile uneori evidente, alteori subtile, dintre termeni precum ceauș, darabani și siimeni; cât despre drăgani, nu am găsit încă explicația acestuia. Tot în acest sens, alaiul de jupânese și duduci al miresei în raport cu druștele mirelui cazac, e un salt mult înapoi nu doar social și istoric, dar și unul pur estetic, primele purtând straie boierești moldovenești, având un comportament adecvat în societate, chiar rasat, iar celelalte fiind reprezentarea unor creaturi omenești înapoiate, aproape ireale, cu un port negru și vorbe necizelate, fără nicio urmă lăsată pe retina cititorului alta decât expresia sălbăticiunii ucrainienilor, sau după cuvintele lui Sadoveanu „acești țărani abia ieșiți din rodia șleahticilor”, iar în altă parte „ieșiți din plămada urii”.

„Ucraineanul gonește doi iepuri: se poate să-i prindă pe amândoi odată.”

Romanul se deschide cu o primă scenă de film: vizita unchiului Ștefan Soroceanu la neamurile sale de la moșia de pe lângă Roman, primit fără căldură, cel mult interesat. Acesta își va anunța nepotul (Dumitrache) că va fi dezmoștenit, întrucât nici el, nici soția lui (Amalia) n-ar putea înțelege taina testamentului său, „aflându-se într-o oarecare stare de inferioritate față de cod”, și mai ales față de el. Vestea cade brusc și asumat, iar curmarea relației de conveniență de până atunci se face fără sentimentalisme, unchiul acționând după intuiția apropiatului său sfârșit. Fără să-i lase să se dezmeticească le dă imediat de înțeles că singur băiatul lor, Bogdănuț, e cel ales să fie inițiat la această taină și, implicit, demn a fi urmașul Sorocenilor. Pe lângă bunurile materiale, oricând gata de a fi înstrăinate, nepotul Bogdănuț urma să primească și o bucată de pădure de munte lângă Schitul Pârcălabului, lăsată cu blestem în caz de vânzare. Ctitorul Schitului, Ștefan Soroceanu, zis și Pârcălabul, este cel la care se raportează tot neamul Sorocenilor, de trei generații încoace, începând cu mijlocul veacului al XVII-lea  până la Uncheșul Ștefan Soroceanu, cel cu dezmoștenirea din prezentul narativ. Acesta urma să-l inițieze acum pe nepot despre valorile neamului lor, dăruindu-i totodată și actul de danie al schitului. La origine, numele de Soroceanu provine de la Cetatea Soroca, iar funcția de pârcălab îi conferea prin poziția strategică a acestei cetăți moldovenești puterea de a acționa ca scut în calea năvălilor tătare și cazace, dar și cu rol diplomatic, de intervenție pe cale pașnică, prin cunoașterea limbilor și cutumelor culturale din zonă. Inițierea ia forma unui drum parcurs de către uncheș și nepot până la schitul din partea Neamțului.

Cum datele topografice sunt suficient de detailate, purtată de avântul unui demers deja întreprins în articolul Creanga de aur – note de lectură, am crezut că pot lua din nou harta în mână și descoperi un alt traseu sadovenian, însă aveam să constat rapid că demersul va fi un eșec, neputând confirma pe deplin bănuiala inițială. Îl redau totuși aici din convingerea că scriitorul se inspira din locuri reale. Iată drumeția către schit, extrasă din roman. Dinspre Valea Moldovei, trecând râul Moldova pe la Tupilați, comună în județul Neamț din care face parte și satul Hanul Ancuței, „dăm în sat la Războieni și pe urmă intrăm în brazi pe un drumușor, pe care-l cunoaște puțină lume. Cum am intrat în munte pot zice că suntem pe alt tărâm. […] am intrat pe un drumeag drept către apus”. După ce au urcat prin codrul de brazi, apoi au coborât o vale și au urcat iar un ponor de unde se vedeau depărtările, se opresc în preajma unei căldări adânci, „în care păreau că se frământă râpile cu pădurea”. Trec o vale și urcă spre schit. „Hotarul nostru e aici, în marginea căldării, merge de jur împrejur, coboară în râpă și suie până în vârful muntelui, deasupra Schitului.” În zonă există doar Schitul Sfânta Maria Magdalena de la Țibucani, aparținând astăzi Mănăstirii Secu. Însă cum acesta datează din secolul al XVIII-lea, nu poate fi același din roman, căci schitul Pârcălabului fusese construit cu un secol mai înainte. Poate doar locul să fi fost cunoscut din vremuri îndepărtate, ascuns pentru reculegere, dar dispărut între timp. Mai mult, din clopotnița Schitului Pârcălabului se auzea zgomotul unei cascade, dar schitul de la Țibucani nu are prin preajma sa vreo cădere de apă sau stânci de calcar. „Cade un izvor de sus și pune o perdea de apă drept în fața peșterii.” Să fi fost doar un element de pură ficțiune. Abandonez demersul detectivistic amator, privilegiind construcția literară și metafora peșterii ca întoarcere în timp, cu alinarea faptului că în acea pădure se află astăzi un schit și oameni minunați (secretari la primăriile de la Războieni și Țibucani, alături de Părintele Nectarie de la Schitul Sfânta Maria Magdalena) care au răspuns cu îngăduință solicitărilor venite din partea mea. Cu zâmbetul strâmb și eu, revin așadar la roman. Sadoveanu intră în epoca lui Vasile Lupu prin extracția nepotului din sânul familiei, a drumului către schit și a unei reflecții filosofice pregătitoare.

„Lumina străbate spațiile interstelare și trece în infinit, purtând imaginea clipelor. Asta dacă s-ar putea face: să revezi ceea ce lumina păstrează și duce în zborul ei fără sfârșit. În acest chip am putea vedea viața strămoșilor noștri.”

Ambii poartă același nume, doar epocile îi despart. Scriitorul se va folosi de acest aspect al întrebuințării aceluiași prenume pentru a face aproape nesizabilă trecerea dintre epoci, dar și pentru a-i lega unii de alții, reprezentații aceluiași neam, practică întâlnită în satele din Moldova cel puțin. „Bea apă, îmi porunci el, din acea fântână lină ca să uiți un veac viitor și să te întorci într-o viață trecută.” Bogdănuț va fi dat în primire de Uncheșul Ștefan lui Ștefan Pârcălabul în trecerea prin peștera amintirii și astfel se va trezi în plin secol al XVII-lea unde, la fel ca alții, va cădea în mrejele domniței Ruxanda, dar mai ales va trage învățămintele strămoșului său și al istoriei noastre. I se va da  chiar și o nouă identitate, devenind fiu de serdar (părinții lui Bogdan sunt acum Năstase și Irina). Noua sa înfățișare confirmă trecerea spre trecut.

„Am lăsat calul; m-am aplecat asupra fântâniței. Aveam în cap gugiuman de sobol, purtam pe trup haină de brocart cu ceaprazuri, și mantie în falduri. Aveam și eu mustăcioara în cârlige.”

Dacă locul rămâne un mister, personajul Soroceanului însă este unul cât se poate de real, alături de celelalte personaje istorice din roman. Profira Sadoveanu a scris despre întâlnirea dintre tatăl său și un urmaș al neamului Sorocenilor în notele de la sfârșitul volumului (Mihail Sadoveanu, Opere, volumul 11, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957).

„Seminția acestor Soroceni – „nas strâmb”, cum le spunea râzând scriitorul toată vremea cât a lucrat la carte, încă nu s-a stins, și cu un strănepot al acestor eroi de pe vremea lui Vasile Lupu, Alvanitul, am stat și eu de vorbă împreună cu părintele meu, îndată după ce apăruse Nunta domniței Ruxanda.”

Meritul lui Sadoveanu este a de a fi redat viață epocii lui Vasile Lupu prin conturarea acestui personaj central – Pârcălabul Soroceanu. Un om umblat, cunoscător a mai multor limbi, cu atribuții militare, administrative și judecătorești deja exersate, detașat prin spiritul critic și căutat pentru sfaturile sale. Pare a fi un bun consilier astăzi, o funcție dorită pentru cineva cu o pregătire multidisciplinară, cu experiența unor proiecte duse la bun sfârșit și cu un anumit simț practic. Romanul ar trebui citit în primul rând de aceștia pentru a li se domoli din elanul unui entuziasm mult prea dezinteresat și a fi atenți la semnele liderului chipurile dezorientat, în căutarea unei strategii, dar nu neapărat și a respectării acesteia, departe de punerea ei în practică mai târziu. Un lider e prin definiție orb o dată cu dobândirea funcției, claca „boierilor” nu face decât să-i susțină orbecăirea. Iar dacă mai are și vreo meteahnă, atunci derapajul e unul aproape sigur și o capcană definitivă pentru un consilier măgulit de rol și naiv încrezător în propriile forțe. Vasile Lupu, considerat „străin” de către poporul de jos, rămas în istorie drept „trufașul arbănaș” sau „aprinsul albanez”, s-a orientat mai ușor spre alianțe externe decât la sudarea unei relații cu Matei Basarab. Ce lider poate asculta tăcerea consilierului său.

„În Ucraina nu au unde se ținea jurămintele; e un loc deschis; trec în zare, se suie în sus, nu se mai știe nimic de ele.”

Poate doar în mod punctual un consilier să exercite o anumită influență, o relație de lungă durată alături de un lider, oricare ar fi el, în cele mai multe cazuri nu are sorți de izbândă, pericolul fiind mai degrabă sacrificarea consilierului, înaintea sau în locul asumării unui eșec din partea liderului. Cineva îmi spunea odată despre atitudinea sa într-un funcție publică: „Servir et disparaître”. Dar câți sunt capabili să iasă din scenă fără să-și mai dorească un mandat sau să caute un nou lider. Cât de lucid trebuie să fie un consilier nu doar să înțeleagă și să despice lucrurile din jur, dar o dată ajuns în fața Curții Domnești, să nu-i scape cel mai mic detaliu din imaginea voit creată de Vasile Lupu.

„Boierii soseau unul după altul, fiecare cu alaiul său, descălecând la scară și intrând în spătăria cea mare. Era în acea vreme, după cât îmi lămurea uncheșul, o rânduială nouă în privința boierimii, la care Vasile-Vodă ținea foarte mult. Măria-Sa dorea să intre la Curtea sa fieștecare boiarin întru toată bogăția și frumusețea, ca să cadă prostimea pe spate de mirare și să prindă frică. Iar însuși Măria-Sa ținea sfaturile cele mari cu strașnică rânduială, poruncită și scrisă în condică, arătându-se cu straie mărețe și cu privirea încruntată.”

Sadoveanu controlează fiecare plan al romanului, iar scenele se desfășoară în fața cititorului de astăzi la fel de vii, pe raza unui platou ușor de cuprins la pas într-o plimbare prin centrul Iașului. Vi-l voi puncta căci ar trebui eliminate câteva elemente estetice perturbatoare percepției trecătorului. Mai întâi, Biserica Sf. Nicolae Domnesc unde are loc nunta domniței Ruxanda, apoi Curtea Domnească aflată în imediata apropiere, pe locul ei astăzi Palatul Culturii, protejând urmele zidurilor de odinioară de dedesubt, și Mănăstirea Trei Ierarhi (Biserica Trisfetitelor), la doar câțiva pași, la vremea aceea adăpostind sicriul de argint cu moaștele Sf. Parascheva, aduse de la Constantinopol de Vasile Lupu în 1644. Citind romanul, aveam să-mi amintesc de o plimbare unică prin galeriile subterane din turnul aflat în dreapta Palatului, printre rămășițele vechii Curți Domnești, alături de prietena mea din copilărie, curioase amândouă să vedem ce se afla în acel turnuleț. La Palat funcționa atunci biblioteca județeană Ghe. Asachi, iar turnul era complet degajat și intrat cumva în circuitul turistic al orașului. Între timp, s-a pierdut aerisirea întregului spațiu din jur, a apărut un mare mall care a acoperit definitiv esplanada; nici eu, nici prietena mea, nu mai suntem la Iași; mai grav, biblioteca a fost strămutată absolut nefiresc într-un subsol de blocuri, iar în jurul Palatului Culturii se găsesc mai mereu mașini parcate și standuri veșnic aburinde. Altfel, să spunem că e la fel de animat ca în vremurile de demult. Pe Sadoveanu nu doar îl citești, te și poartă.

La fel ca Bogdănel purtat cu blândețe de Pârcălab într-un alt secol pentru a-i duce la îndeplinire „învățătura despre lume” – înțelepciune dobândită în urma unui stagiu intens de pregătire, pluridisciplinar, uman și în acord cu natura. În fond, singurul personaj deschis la cunoștințele și prorocirile Pârcălabului.

„Ascultă Bogdănuț, a zis el încet; amărăciunea ta mă înveninează mai mult pe mine. Căci dacă tu te prăpădești, nu pier numai eu. Piere tot neamul nostru cel viitor. Știu că tinerețea ta nu poate pătrunde asemenea adevăr. Cearcă însă a-l înțelege. Fa orișice. Suie-te în lună; cufundă-te în pământ; însă păstrează-ți ființa. Dumnezeu îți va da alinare. Ai să vezi cât de înșelătoare sunt toate ale tinereții și ale iubirii. Statornică e numai această simțire care mă leagă pe mine de tine și care, la vreme, are să te lege și pe tine de altul ieșit din sângele tău. Mi-a spus odată un învățat de la Eghipet că omul, în acest chip, se poate socoti fără moarte și numai aceasta e dragostea adevărată, cu prelungiri în viitorul necunoscut și-n fundul mormintelor.”

Până la parastasul de un an al Pârcălabului, Bogdan va fi expus mai multor situații de viață și tipologii umane, va fi retras la timp când avântul tinereții sale necesita a fi potolit, și lăsat singur odată înțeles pericolul proastei tovărășii, inclusiv celei feminine. În perioadele de îndoială, este îmbărbătat înainte de a fi expus unei noi misiuni. Primește cele mai alese lecții de stil vestimentar și bune maniere, trăgând cu ochiul la dezastrul situației mirelui domniței cu suita sa animată de la Cehrin (Chyhyrin).

La începutul lui noiembrie anul acesta s-au împlinit 145 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu. Conștient că istoria are nefericita soartă de a se repeta, fără ca oamenii mari să se aplece asupra lecțiilor sale, a creat un roman pentru cei tăcuți și mulți, dar cu simț al judecatei.

(Montricher & Bougy-Villars, 10 decembrie 2025)

Notă privind lexicul:

ceauș – funcționar public

darabani – soldați plătiți

siimeni – soldați din corpul de ostași mercenari pedeștri înarmați cu sânețe (puști) a căror atribuții era paza curții domnești

serdar – comandant de oaste

ceapraz – brandeburg sau ciucure de mătase prin care se împodobesc hainele militare

sobol – blana de zibelină