Nunți lăsate pe tânjala mare

Buburuza și bărbatu-său nu erau luați. Bărbatu-său era foarte tăcut, nu l-am auzit niciodată vorbind, de-aia nici nu știu ce nume să-i dau. Au trăit o viață în sărăcie; ea făcea curat pe la magazine, la cofetărie, la farmacie și la cabinetele medicale, bărbatu-său însemna cu vopsea vagoanele de tren, încă dinainte de a se inventa creta. Gara era la o aruncătură de băț, așa că socialismul invadase mahalaua cu spiritul chefereului cu tot. Mecanicii, polițaiul și personalul tehnic locuiau la blocurile cu sobe pe lemne și pivnițe, pe care râul, lăsat în vale, fără plan cincinal, le ocupa fără să plătească chirie, încă din septembrie. Buburuza și bărbatu-său locuiau, cu chirie, în casele naționalizate de la evrei. Și evreii locuiau cu chirie, în casele naționalizate de la evrei chiar de către niște evrei, dar mai cu ștaif. Nici Buburuza, nici bărbatu-său nu înțelegeau care era treaba cu comunismul, ei nu se căsătoriseră pentru că niciodată nu avuseseră bani de-o cârpă mai bună. Fără cununie rămăseseră doar ei și niște golani fugăriți de la poartă de toate posibilele soacre, cu mătura de nuiele, și cărora toți câinii le știau de fundul pantalonilor.

Ca și celelalte teorii ale conspirației, și Buburuza își întorcea ceașca de cafea și stătea la ghicit. De zodiac nu se auzise încă în mahala, ăla a apărut odată cu revistele de știință și tehnică pentru femei, dar se saluta cu chivuțele care vindeau sămânță de bostan și de floare și cu enoriașa care ziua făcea cruci, la ușa bisericii, iar noaptea plimba mâța și paharul pe masa de spiritism. Copii fiind, nu auzeam când se vorbea despre pensia de urmaș sau despre depășirea producției la hectar, dar am auzit-o povestind de una de peste barieră, care ținea cinci draci în beciul casei, și ăia lucrau fără carte de muncă. Am întrebat-o pe bunică-mea dacă aia îi lăsa să iasă la joacă, iar bunică-mea s-a răstit la vrăjitoare:

-Te-am rugat să nu mai spui tâmpenii de față cu copiii!

Spiritista s-a enervat, dar a tăcut mâlc. După aia ne-a spus că nu era adevărat, chiar dacă i-am spus că-l văzusem pe Nea Costică, singurul martor al victoriei socialismului din mahala, cu medalie, intrând pe furiș la nevasta șefului de la aprozar. De obicei vindeam informațiile pe bani de bomboane, informații pe care dumneaei le folosea la ghicitul în palmă, deși nouă ne spunea că-i trecea pe toți la rugăciuni, dar atunci ne-am fi mulțumit cu un schimb.

De Buburuza nu am râs niciodată noi, copiii, pentru că trăgea după ea o sărăcie dată cu mătura și pentru că avea tot atâta școală ca și noi, deci nu ne dădea lecții. Nici teme acasă. Nici nu urla la noi să ne cărăm acasă, ca ceilalți.

În anul ăla, Buburuza a deschis ușa în săptămâna de dinainte de Bobotează, crezând că era poștașul. Avea pensie. Preotul i-a povestit un pic despre viața în păcat și despre faptul că, odată ieșiți la pensie, și ea, și bărbatu-său se apropiaseră de plecare. S-a supărat Buburuza, ea nu apucase să vadă nici marea, nu înțelegea de ce o grăbea popa. Preotul, străfulgerat de un val de căldură, i-a spus că ar putea pleca la mare în luna de miere, după ce avea să se cunune la biserică. Ca enoriași ar fi putut primi și un pic de ajutor de la Cutia Milei și, cu un împrumut de la ceare, ar fi putut face și o cură de nămol. Atât i-a trebuit Buburuzei, bărbatu-său nu a mai avut liniște până nu i-a promis cununie cu acte, nuntă la biserică și o onomastică acasă, cu sarmale și rachiu! Toți vecinii au încurajat-o, nași s-au prins doctorul și un impiegat de mișcare. Au căzut în stupoare când Buburuza a început să-și caute rochie albă de mireasă și văl. Nu voia ea nouă, umbla să ia una cu împrumut sau măcar la jumătate de preț. Babele își dădeau coate, moșnegii au epuizat stocul de țuică vărsată de la cârciumă. Mahalaua nu știa dacă să râdă sau să plângă. Noi, copiii, am fost interesați doar de ce fel de bomboane aveau să fie aruncate la biserică. Ne-a întrebat de care voiam, i-am spus că din cele învelite în staniol. A stat un pic pe gânduri, că alea erau scumpe. Între timp am dat fuga la prăvălie și am întrebat dacă nu se putea să-i dea bomboanele pe gratis, că tot noi aveam să le mâncăm. Ăia care stăteau frumos la coadă au spus că lasă ei câte un leu în cont, pentru Buburuza.

În ziua cu pricina femeile au alergat s-o gătească. Buburuza purta rochie lungă, albă, cu văl până la pământ și coroniță de flori. Toate vecinele au contribuit cu flori din grădini. Bărbatu-său plângea pe scaunul de pe care cineva luase găleata cu apă, că din ai lor nu mai trăia niciunul, nici nu aveau cui să ceară iertare … Cei de la brutărie i-au trimis un colac, mare, de-abia de-abia a încăput pe ușă. Babele, care la început o luaseră în râs, așteptau cuminți la poarta bisericii. Preotul nu se mai putea opri din cădelnițat, de atâta emoție. Toate casele cu struguri au dat vin. Nașii le-au făcut o surpriză și au dat o masă la restaurant. Buburuza și-a adus sarmalele de acasă.

De-atunci n-a mai fost loc s-o strige cineva Buburuza, a trebuit să-i spunem cu toții doamnă!