O absurditate: Dacă ești sărac ești bun politician

Momente și evenimente văzute de mine. În ediția din 26 mai 2003 a Jurnalului național, am intervenit în controversa zisă a Declarării averilor de către demnitari cu editorialul intitulat O ecuație absurdă: sărac = politician bun

Pentru presa băștinașă hămesită de evenimente aducătoare de tiraj, momentul declarării averilor de către demnitari a fost mai ceva decît briza înviorătoare pentru corabia plutind pe marea moartă cu pînzele sleite.

Această veritabilă sărbătoare a scrisului la gazetă a fost posibilă grație unui tic al aproape tuturor semnatarilor de declarații: cel de a ascunde adevărata valoare a averii. La unii, ticul s-a manifestat prin declararea unor valori mai mici de cît cele existente. La alții, el și-a găsit expresia în luarea în bășcălie a unui act reclamat, în ultimă instanță, de o lege apărută în Monitorul Oficial.

Întreaga presă, cu mici excepții, s-a hrănit copios din acest tic al momentului, disponibil, între noi fie vorba, spiritului critic, de la ironie pînă la revoltă.
Nimeni nu s-a întrebat asupra cauzelor care au determinat o asemenea reticență a demnitarilor de a-și face publice adevăratele averi. Lucru curios dacă ne gîndim că presa are și misiunea de a explica fenomenele, nu numai de a le consemna. Chiar și cînd primul impuls e de a te delecta prin umor mai mult sau mai puțin autentic.

Dacă s-ar fi produs acest salt de la consemnare la explicare, probabil că analiza politică postdecembristă s-ar fi îmbogățit cu un nou moment, iar demnitarii și parlamentarii responsabili de iscăliturile puse sub documente aiuristice ar fi învățat ceva. Așa, rămasă în presă la nivelul simplei campanii, afacerea declarațiilor de avere riscă să treacă pentru politicieni drept un nou moment din bătălia dusă împotriva lor de eternii cîrtitori proprietari de condei.

De ce s-au străduit din răsputeri demnitarii să nu-și declare adevăratele averi?
Un prim răspuns l-ar da transformarea unui moment firesc din aplicarea Legii anticorupție într-unul nefiresc. Chestiunea declarării averilor e doar un punct din ansamblul legii avînd drept scop eradicarea sau măcar micșorarea posibilității ca demnitarii să se îmbogățească necinstit în exercițiul mandatului.

Legea trecută prin Parlament grație procedurii de asumare a răspunderii guvernamentale nu-i altceva dect varianta actualizată a Legii din 1996 privind controlul averilor demnitarilor. La începutul mandatului – prevedea documentul de acum 7 ani –, demnitarul trebuia să completeze o Declarație de avere. Documentul urma să se păstreze în condiții de confidențialitate. La finele mandatului, o nouă Declarație de avere avea menirea de a desluși dacă nu cumva respectivul s-a îmbogățit între timp folosind prerogativele funcției.

Din varii motive, între care e musai să menționăm și reticența de a nu jigni bunul-simț prin etalarea deșănțată a bogăției, mulți demnitari nu și-au făcut publice averile. Explicabil în acest context de ce un moment normal în alte țări, trecînd, de altfel, neobservat, a devenit la noi un moment de ațîțare națională.

Mulți români au așteptat declararea averilor cu o încordare deplasată, expresie a unei curiozități flămînde de a afla un amănunt de culise despre o personalitate publică. Din acest punct de vedere, nevoia satisfăcută de presă n-a diferit de cea care face ratinguri la televiziuni, cînd o vedetă mărturisește întîia oară c-a avut impulsuri erotice la vremea grădiniței sau că soțul nu e la înălțime în exercițiul patului conjugal.

Dar nu numai atît.
Odată satisfăcută curiozitatea de mahala, grație unei absurde campanii de presă receptarea declarațiilor de averi s-a transformat într-o combatere proletară, cu vădite note de comunism, a ciocoilor care se lăfăie în bogăție în timp ce „poporul“ moare de foame. Demnitarii au simțit asta. Și, deși unii dintre ei și-au dobîndit averile în mod cinstit, lucrînd înainte de a intra în politica activă, ca oameni de afaceri, s-au grăbit să le ascundă. Dincolo de bun-simț s-a manifestat și intuiția că, în condițiile receptării comuniste a averilor declarate, o declarație sinceră risca să le aducă pierderi masive de voturi.

Să nu uităm că majoritatea demnitarilor și a parlamentarilor aparțin partidului la putere. Partidul Social Democrat și-a făcut însă un stindard din a se prezenta drept formațiunea celor săraci. Într-o altă țară decît România ar fi posibil ca un partid de Stînga să fie alcătuit din oameni bogați. Nu e nici o contradicție între postura de politician cu avere și cea de politician luptînd pentru drepturile celor mulți.

În istorie se cunosc puține cazuri de personalități angajate în lupta pentru cei mulți care se fi fost sărace lipite pămîntului. Junimiștii, de exemplu, erau oameni bogați beneficiind de confortul urban. Asta nu-i împiedica să deplîngă public soarta țăranilor din vremea lor. În logica de azi din România, Titu Maiorescu ar fi trebuit să lase catedra și să meargă la țară în ipostaza de țăran analfabet și flămînd. Această imagine cerută PSD a fost mult înlesnită de numeroasele declarații ale lui Ion Iliescu pe tema sărăciei sale. Prin autoritatea sa, domnul președinte a impus nu numai politicienilor din PSD, dar și întregii clase politice românești, necesitatea de a fi săraci lipiți pămîntului ca o condiție pentru a putea lupta în favoarea celor mulți. S-a creat astfel, nu numai pentru pesediști, dar și pentru toți politicienii, norma de a fi săraci lipiți pămîntului ca o condiție necesară în România lui 2003. Ion Iliescu nu s-a putut îmbogăți în anii postdecembriști. Și nu numai pentru că nu se pricepe la afaceri, dar și pentru că a fost mai tot timpul președinte. Ar fi fost normal ca domnia sa să-și facă din lipsa de talent în afaceri un prilej de modestie. Ion Iliescu și-a făcut din asta un pretext de orgoliu. Atît de mare încît a reușit să impună românilor o ecuație absurdă: sărac = bun politician.

Acestea sunt explicațiile comportamentului nefiresc al demnitarilor și parlamentarilor în cazul declarării averilor. Și, într-un fel, explicațiile deturnării de la rosturile firești ale unui gest normal.
Singura mîngîiere e că în Republica noastră dîmbovițeană nu e singurul moment firesc devenit absurd prin concesiile făcute populismului ieftin.