O chestiune de interpretare

Fiecare boală (din păcate, nu și fiecare bolnav) își are terapia nutrițională specifică. Asta presupune un diagnostic corect și o imagine de ansamblu; altminteri recomandările pot face mai mult rău. Pentru diagnostic sunt necesare diverse investigații. Mai toți nutriționiștii lucrează în baza analizelor de laborator. Acele analize, însă, nu ajută la formarea imaginii de ansamblu decât dacă sunt efectuate corect. Ele nu pot fi făcute oricând și oricum, ci la momentul și în condițiile adecvate fiecărui parametru. Și aici nu mă refer atât la clasica prelevare de sânge „pe nemâncate” — recomandare care stă în picioare mai mult în virtutea inerției decât dintr-o necesitate obiectivă, nefiind necesară la orice analiză —, cât la multe alte circumstanțe care influențează considerabil plauzibilitatea și valoarea rezultatelor.

Există probe care se cer recoltate la anumite ore ale zilei sau în anumite zile ale ciclului hormonal. Pentru anumiți parametri se recomandă și o poziție corporală anume — uneori șezând, alteori la orizontală — pe timpul prelevării de sânge și de alte probe biologice. În plus, multe concentrații sanguine de hormoni, vitamine, minerale, (oligo)elemente etc. nu reprezintă decât valori momentane (așa cum a fost și cazul renumitelor teste PCR/antigen în pandemie) — instantanee care, de multe ori, nu prea au de-a face cu nivelul real al acestora în celule și țesuturi (acolo unde ele acționează sau sunt depozitate), adică cu acel nivel care ar trebui să ne intereseze de fapt. Ele arată doar o situație pasageră, una care se poate modifica chiar și în următoarele ore. Altfel spus, multe dintre variabile sunt destinate să umple buzunarele proprietarilor de laboratoare și să dea bătăi de cap medicilor și pacienților. Dacă am expune toți factorii perturbatori ai măsurătorilor, am umple paginile unei cărți întregi; și asta fără să includem medicamentele, care pot influența mult rezultatele analizelor în toate direcțiile. Iată doar câteva exemple.

Biotina (sau vitamina H/B7) este o substanță necesară metabolismului și diviziunii celulare. Se găsește, printre altele, în gălbenușul de ou, boabele de soia, pește, carne, mazăre și banane. Un adult sănătos necesită în jur de 40 micrograme pe zi. În realitate, consumul depășește necesarul chiar și de 8.000 de ori. Ceea ce puțini știu: multe dintre automatele din laboratoare funcționează pe bază de biotină, moleculă ce s-a dovedit utilă la dozarea proteinelor, hormonilor și vitaminelor. Dacă pacientul consumă multă biotină (să nu uităm suplimentele alimentare!), analizele nu mai funcționează corect, rezultând fie valori prea ridicate, fie prea scăzute. Un alt exemplu ni-l oferă calciul, fierul sau potasiul, unii dintre cei mai sensibili parametri. Nivelul sanguin al acestora poate fi falsificat frecvent de erorile de prelevare a probelor precum strângerea prea tare cu garoul, utilizarea unor ace prea subțiri, prelevarea anevoioasă (nu se nimerește bine vena), timpul scurs până la măsurare ș.a.m.d. Toți acești parametri deraiați (!) se cer apoi corectați prin nutriție și/sau suplimente. E bine sau nu să facem astfel „plinul” și „corecturile”? Să vedem câteva situații:

• Calciul lipsește rareori din buletinele de analiză. Îl asociem adesea cu metabolismul osos, deși concentrația lui în sânge (calcemia) nu ne spune mai nimic despre acesta. Nu și în lipsa altor parametri (hormoni, enzime, vitamine), a osteodensitometriei, a radiografiilor etc. (Osteoporoza (boala oaselor rarefiate), bunăoară, este o maladie în care nivelul calciului în sânge poate fi normal, crescut sau scăzut.) Un deficit — corect măsurat — poate fi cauzat de o malabsorbție intestinală (de exemplu, intoleranța la gluten), de insuficiența glandelor paratiroide, de un deficit de vitamină D sau de o boală de rinichi. Un nivel crescut al calciului (excluzând erorile de prelevare și analiză) poate fi „datorat” unei tumori canceroase, unei supradozări de vitamine D sau A, unei disfuncții paratiroidiene și multor medicamente. În plan nutrițional, ar trebui tratată cauza, nu efectul (adică deficitul sau surplusul de calciu). Referitor la osteoporoză trebuie subliniat că o dietă strict vegană la persoane sub 30 de ani conduce mai devreme sau mai târziu la o rarefiere a oaselor. De aceea, pentru prevenția osteoporozei e de preferat o dietă ovo-lacto-vegetariană. Oricum, nu putem convinge calciul, nici singur și nici însoțit de vitamina D, să intre din nou în oase dacă o maladie intestinală îi împiedică absorbția sau dacă rinichiul îl pierde. Nu-l putem nici împiedica să se depună și altundeva, conducând la formarea de calculi, la tromboze sau boli cardiovasculare, mai ales la persoanele cu factori de risc sau un stil de viață nesănătos. Unii recomandă asocierea cu potasiul sau cu vitamina K2 pentru o mai bună conlucrare la (re)consolidarea oaselor și minimizarea riscului distrugerii altor țesuturi, dar să nu uităm nici de marii răpitori ai calciului din organism, precum fosfații prezenți în exces în cola, chipsuri, limonade, produse finite, fast-food, extracte de carne ori brânza topită. Cum să le memorăm pe toate? N-ar fi nevoie dacă ne-am „uita” la cum trăiau bunicii! Ocazie cu care am afla și că mișcarea e cea mai bună prevenție a osteoporozei!

• Fierul. Atunci când laboratorul ne indică un nivel scăzut de fier în sânge, suntem tentați să recurgem la preparate farmaceutice sau la alimente bogate în acest element. Procedăm bine? Dincolo de cazurile în care organismul chiar suferă de un deficit de fier — și unde se cer detectate motivele, pentru a se putea corecta cauza, nu efectul — există situații în care nu se recomandă administrarea de fier atunci când acesta este „deficitar” în sânge. Uneori, pentru că deficitul este doar aparent; alteori, pentru că fierul este contraindicat, agravând starea pacientului. Una dintre ipostaze o reprezintă infecțiile (de obicei bacteriene), o alta, subnutriția severă (în care domină stresul oxidativ). Multor bacterii le place fierul. Corpul „știe” asta și încearcă să-l „ascundă” de ele, scoțându-l din sânge și depunându-l în țesuturi. A administra fier în astfel de situații înseamnă a hrăni și întreține dușmanii: microorganismele patogene și, respectiv, radicalii liberi. (La persoanele subnutrite, fierul nu se recomandă înaintea tratării problemei de bază.) În plus, adevărata lipsă de fier nu se reflectă în scăderea acestuia din sânge, ci a rezervelor din țesuturi (feritina), precum și în modificări ale proteinei care-l transportă prin sânge (transferina). În cazul în care totuși vorbim de un deficit real de fier care se cere compensat prin alimente, trebuie avut în vedere faptul că fierul de origine animală se absoarbe mult mai bine (15%) decât cel vegetal (1-2%). Deci, nu cantitatea de fier la 100 g de aliment contează, ci calitatea acestuia. Și mai există o mulțime de alți factori care fie îi împiedică absorbția (taninuri), fie i-o facilitează (vitamina C). Dar și prea mult fier poate dăuna, favorizând boli cardiovasculare prin stimularea formării de radicali liberi. Când vine vorba de acest element, e valabil mai degrabă: less is more. Dezideratul trebuie să fie descoperirea și înlăturarea/tratarea cauzei deficitului, nu completarea perpetuă a fierului.

• Cantitatea de proteine recomandată de nutriționiști este de 0,8-1g/kg de greutate corporală. Dar și aici e valabil ce spuneam mai sus: cantitatea nu-i totuna cu calitatea și nici cu ce este pus într-un final la dispoziția organismului (biodisponibilitatea). Nu e un secret că proteinele vegetale au o biodisponibilitate mai redusă decât cele animale. Calitatea e dată de componența în aminoacizi, mai ales în cei esențiali (pe care corpul nu și-i poate fabrica singur sau nu în cantitate suficientă), de puterea de absorbție și posibilitatea de a fi metabolizate și utilizate de organism. Digestia este influențată nu numai de calitatea sucurilor digestive și de starea de sănătate a tubului digestiv, ci și de modul de depozitare ori de prelucrarea prealabilă a alimentelor. Ultraprocesarea, de pildă, reduce mult valoarea biologică (Despre ultraprocesare, într-un articol separat). În plus, consumul în exces al unor aminoacizi (suplimente alimentare) face ca aceștia să se comporte antagonist față de cei esențiali, devenind toxici.

Și atunci, ce să facem? Să separăm și mai mult alimentele? Deja există diete caraghioase care interzic sau recomandă gruparea alimentelor, făcându-și adepții să umble după ei cu liste și aplicații pentru a putea opta pentru combinații ideale și a evita greșeli asociative. Să începem acum să separăm și aminoacizii din tot felul de surse? Să ne construim încă o aplicație pe telefonul mobil, care să ne avertizeze că suntem pe cale să consumăm prea multă metionină ori tirozină cu efecte antagoniste sau chiar toxice? Să cultivăm și să creștem pe viitor plante și animale cu o compoziție ideală a proteinelor? Să ne fabricăm carnea și brânza artificială în laborator? Să ne administrăm proteinele sub formă de tablete, pilule, prafuri, shake-uri etc.? Nu cumva constatarea referitoare la antagonism a plecat tocmai de la producerea la scară industrială a suplimentelor alimentare? Cineva binevoitor a aruncat în retortă de toate pentru toți, pentru ca mai târziu, după aplicarea „terapiei”, să se constate că socoteala din laborator nu se potrivea cu cea din organismul uman. Când să fi avut bunicii noștri probleme cu antagonismele aminoacizilor esențiali și cum le-au putut evita?

Indubitabil, extremele dăunează, iar cea mai bună cale — pentru cine vrea să fie și să se mențină sănătos — este cea de mijloc. Există mai multe exemple despre cum și în ce proporție se pot combina alimentele pentru a constitui surse de proteine de înaltă calitate și cu mare valoare biologică (în care aminoacizii să se completeze reciproc). Veganilor nu le place să audă asta, fiindcă acele combinații includ și surse de origine animală, de exemplu: cartofi cu ouă, leguminoase cu ou, lapte cu grâu, ou cu grâu etc. Despre lapte și lactoză, grâu și gluten, ou și colesterol am vorbit în articole anterioare. Problema lumii industrializate nu (mai) este deficitul, ci surplusul de proteine, precum și calitatea care lasă de dorit. Un exces (bunăoară dieta low-carb ori suplimentele alimentare pentru sportivi) care, printre altele, suprasolicită organe precum rinichii și ficatul și predispune la osteoporoză.

Aflând toate aceste finețuri din complexitatea fiziologiei umane, nu poți să nu te întrebi dacă și cum ar putea un nutriționist ori un medic — oricât de bine pregătiți — să cunoască și să influențeze milioanele de verigi din corpul fiecăruia în direcția dorită. Nu de puține ori, „corecturile” efectuate undeva provoacă ruptura materialului altundeva. Așadar, nici nutriția nu face excepție de la regula de bază a medicinei și a științelor în general: Cu cât descoperim mai multe lucruri și (credem că) știm mai multe, cu atât ne dăm seama cât de puțin știm de fapt.