O dată cu Perestroika, orgoliul imperial rusesc a fost grav atins

Momente și evenimente comentate de mine. Postdecembrismul e marcat, printre altele, de obsesia românilor față de tot ceea ce se întîmplă în Rusia. Imperiul de la Răsărit nu ne mai stăpînea. Asta nu însemna că evenimentele din cuprinsul său erau fără nici o legătură cu țara noastră. Astfel se explică numeroasele comentarii semnate de mine, după decembrie 1981, despre realitățile din Rusia. Sînt atît de multe încît aș putea publica o culegere cu ele de proporți8ile unei cărți. Unul dintre ele – Atenție la Rusia! – a fost publicat în numărul din 24 februarie 1993 al revistei Expres Magazin.

Domnul Richard Armitage, consultant la Departamentul de Stat American în chestiunea fostei URSS , a apreciat recent că zilele pe care le are de petrecut la putere Boris Elțîn sunt numărate și că președintele rus nu mai are practic nici o utilitate. Vicepreședintele SUA, Al. Gore, s-a grăbit să precizeze că e vorba de un punct de vedere personal. Un punct de vedere care nu reprezintă poziția Administrației Clinton.

În SUA, ca și în alte părți ale lumii, politicienii nu fac declarații ca să se afle în treabă. Tot ce spun și ce fac ei e un schepsis. Chiar și gafele nu sunt întîmplătoare. Numai la noi politicienii pălăvrăgesc vrute și nevrute. Și cînd presa, stînd la pîndă, îi reproduce exact, ei se supără.

Deși dezmințită, declarația funcționarului de la Departamentul de Stat trebuie luată în serios. Ce au vrut americanii prin această declarație? Incontestabil, mai multe lucruri. Să vadă, în primul rînd, cît de solidă mai e puterea președintelui Boris Elțîn.

Declarația ar trebui să provoace reacții în mediile politice rusești. În funcție de aceste reacții, americanii pot testa dacă zvonurile privind lenta prăbușire a puterii lui Boris Elțîn se confirmă sau nu. Dacă, de exemplu, mediile politice rusești nu reacționează deloc, înseamnă că acestea nu sunt surprinse de declarația funcționarului american. Ea, această declarație, se referă la un adevăr devenit axiomă la Moscova.

În al doilea rînd, Departamentul de Stat încearcă reacțiile lui Boris Elțîn însuși. Dacă acesta mai are ceva putere, își poate permite un protest viguros. Dacă zilele ca președinte îi sunt numărate, nu va scoate un cuvînt. Ar fi semnul că el însuși vede bătălia pierdută.

În al treilea rînd – și cel mai important poate –, americanii trimit un semnal posibilului succesor al lui Boris Elțîn. Nu e întîia oară cînd în raport cu Rusia, ca și cu alte țări, SUA joacă dublu. Ele fac în continuare gesturi și declarații amoroase celui aflat la putere la Moscova fără a-l neglija, în paralel, pe cel care mai are puțin pînă s-o ia. Așa s-a petrecut, de exemplu, cu Gorbaciov. Pe ultima sută de metri a acestuia, americanii n-au dat semn o clipă că ar putea paria pe adversarul său, Boris Elțîn. Declarații, gesturi de prietenie, îmbrățișări afectuoase. În tot acest timp, Boris Elțîn primea de la americani semnal după semnal că n-au de gînd să se cramponeze de Mihail Gorbaciov. Că sunt pregătiți să dialogheze și să stabilească relații solide și cu noua stea a Kremlinului.

Lipsă de loialitate?

La nivelul statelor și, cu atît mai mult, al marilor puteri, problema nu se pune în acești termeni. Statele sunt deasupra moralei. Ele judecă realist, pragmatic. Iar America, mai mult decît toate, nu-și poate îngădui să procedeze altfel. E suficient să amintim că o poziție pragmatică au adoptat SUA și față de România. Un timp, ele s-au arătat suspicioase față de regimul Iliescu. În cele din urmă însă, s-au văzut obligate să-și schimbe politica. Din angajamentul lor de a respecta, peste tot în lume, rezultatele alegerilor libere. Din stringente interese de moment, cum ar fi, de exemplu, nevoia unui cap de pod într-o zonă tulbure cum sunt Balcanii.

Cu atît mai mult, SUA nu-și pot permite să abordeze situația din Rusia altfel decît în chip pragmatic. E drept, Rusia nu mai e Uniunea Sovietică de altădată. Nu se mai pune problema unei temeri a Americii de o superputere care o egalează, dacă nu chiar o depășește în plan militar. Cu toate acestea, Rusia rămîne preocuparea numărul unu a Americii. Statelor Unite ale Americii nu le este indiferent dacă au sau nu relații pozitive cu stăpînii de la Kremlin. Dimpotrivă, SUA sunt extrem de interesate de a-și face omul lor din oricine ar veni în fruntea Rusiei. Ba chiar, nu e exclus ca ele să-l ajute pe cel în ascensiune să capete, în sfîrșit, puterea. Evident, dacă simt că acesta are șanse reale să ajungă într-o asemenea situație. Această politică a Americii se bazează în clipa de față pe cel puțin două interese majore. În primul rînd, pe interesul de a avea în Rusia un aliat, dacă nu adevărat, atunci măcar de fațadă. S-a putut observa lesne că după încheierea Războiului Rece, America, rămasă singura superputere pe glob, a căutat să nu se manifeste de una singură. În al doilea rînd, America e îngrijorată, chiar neliniștită de potențialul nuclear al Rusiei. Nu atît de folosirea acestuia într-un eventual război împotriva SUA, cît mai ales de incapacitatea liderilor de la Kremlin de a stăpîni înspăimîntătorul potențial nuclear. Din acest punct de vedere se poate afirma că America e gata să accepte pe oricine ar putea controla armamentul nuclear rus. Dezordinea din Rusia e mult mai periculoasă decît ordinea. Fie aceasta și dictatorială. Lăsat la voia întîmplării, armamentul nuclear din această imensă țară reprezintă un pericol mult mai mare decît dacă s-ar afla în mîinile unei dictaturi.

Indiferent de cauze, semnalul american ne atrage atenția asupra unei realități din Rusia. Puterea președintelui Boris Elțîn scade pe zi ce trece. Adversarii săi, conservatorii, se află în ascensiune. Ultimele zile ne-au înfățișat un Boris Elțîn hărțuit pînă la disperare de către președintele Parlamentului Rus, Ruslan Hasbulatov. Cauzele acestei situații? Un complex de factori ivit din conjunctura internă și cea internațională. Indiscutabil, principalul factor îl reprezintă tranziția la economia de piață. Dificultățile acesteia pot fi întîlnite peste tot în țările din Est. În Rusia, ele capătă însă accente dramatice. În primul rînd, pentru că aici, după aproape un secol de comunism, mentalitățile colectiviste sunt puternic înrădăcinate. În deceniile care s-au scurs de la lovitura de stat bolșevică din noiembrie 1917, reflexele economiei de piață au dispărut cu desăvîrșire. Pornind și de la anumite trăsături ale firii rusești, viața s-a așezat temeinic pe temeliile comuniste. E greu, infernal de greu, să introduci în Rusia comportamentul tipic economiei de piață. Oamenii s-au învățat cu viața paralelă celei oficiale. Făurită timp de decenii, concepția egalitaristă face ravagii. Implicațiile fatal negative ale economiei de piață intră în contradicție cu normele moral-politice înrădăcinate pe parcursul a aproape un secol. În al doilea rînd, Rusia e o țară imensă. Succesul economiei de piață depinde de rapiditatea procesului. Cu cît se lungește acest proces, cu atît consecințele negative sunt tot mai mari. La nivelul imensului teritoriu pe care-l reprezintă Rusia, deciziile privind introducerea economiei de piață au căpătat inevitabil o lentoare exasperantă. Pînă ajunge capitalismul de la Moscova pînă dincolo de Cercul Polar trece un secol. Lentoarea procesului e determinată și de modul în care au fost introduse mecanismele economiei de piață. Ele sunt rodul unor decizii luate de sus în jos. Or, economia de piață, bazată pe descentralizare, cere în chip necesar luarea deciziilor de jos în sus, de la periferie către centru. Nu e prima oară, de altfel, cînd se încearcă în Rusia introducerea forțată a capitalismului. Perioada premergătoare loviturii de stat bolșevice e, din acest punct de vedere, mult asemănătoare cu perioada pe care o străbate azi Rusia.

Un alt factor – de astă dată tipic Rusiei – e reprezentat de faimosul orgoliu imperial. La vremea respectivă, occidentalii au văzut în opera lui Soljenițîn numai dimensiunea critică a regimului bolșevic. Ei n-au observat că adevărata dimensiune a acestei opere e dată de obsesia Marii Rusii. O obsesie care străbate întreaga literatură clasică rusă. Nu vorbește Gogol în finalul Sufletelor moarte de troika rusească, în fața căreia popoarele se dau la o parte pe rînd? Acest orgoliu imperial a căpătat dimensiuni nebănuite în perioada comunistă a Rusiei. Dincolo de mizeriile vieții cotidiene, rușii aveau sentimentul că stăpînesc o parte a Planetei. Ei tratau celelalte componente ale Uniunii Sovietice drept niște colonii. Ei erau mîndri că Uniunea Sovietică, de fapt Rusia, ține în șah întreaga Planetă. Odată cu Perestroika, acest orgoliu a fost grav atins. A venit mai întîi destrămarea lagărului socialist. Rușii au văzut, surprinși, că românii, ungurii, bulgarii și alții, pînă atunci umblînd cu căciula în mînă pe la Kremlin, manifestă o evidentă și orgolioasă independență. A urmat destrămarea Uniunii Sovietice. Rușii și-au văzut brusc redus imperiul. Ei s-au văzut umiliți acolo unde pînă nu demult erau stăpîni: în fostele republici din componența URSS. În paralel cu aceste evenimente, Rusia s-a manifestat din plin ca putere aflată la remorca SUA. Pentru naționaliștii ruși, pentru comuniști a fost picătura care a umplut paharul. Ascensiunea conservatorilor se bazează, astfel, nu numai pe critica economiei de piață, dar și pe critica politicii externe duse de Mihail Gorbaciov și de Boris Elțîn.

Dintre toate cauzele prăbușirii lui Boris Elțîn, resurecția orgoliului imperial rusesc e cea mai primejdioasă. Pentru întreaga lume, pentru țările din Est, pentru România. Mai mult ca oricînd se impune îndemnul care străbate istoria noastră națională: atenție la Rusia!