O decizie pripită

“Înainte sufeream din cauza crimelor, acum suferim din cauza legilor”

Tacit

Pe 7 decembrie 1941, Japonia imperială ataca baza navală americană de la Pearl Harbor, ceea ce a determinat intrarea în război a Statelor Unite împotriva Imperiului Soarelui Răsare. Deoarece până atunci, Statele Unite, deși neutre, sprijiniseră material Marea Britanie, precum și Uniunea Sovietică, prin Acordul Lend-Lease din 11 martie 1941, Hitler a profitat de situație și într-un elan inconștient, pe 11 decembrie, a declarat război Americii, probabil încurajat și de Hermann Goring, care decretase că “Americanii sunt buni doar să facă lame de ras!”. Ce a urmat, se știe. America, “un uriaș adormit”, așa cum spunea mareșalul japonez Isoroku Yamamoto, și-a descătușat întreaga ei forță tehnologică și industrială, contribuind decisiv, alături de Uniunea Sovietică, la înfrângerea puterilor Axei.

În perioada respectivă, România era aliată cu Germania nazistă, fiind împinsă în această situație de evoluția politică europeană din anii precedenți și de prăbușirea militară a aliaților tradiționali, Franța și Marea Britanie, precum și de rapturile teritoriale din vara anului 1940. La numai o zi după Germania, pe 12 decembrie 1941, Ion Antonescu, conducătorul României, declară la rândul lui război Statelor Unite, cu toate că opinia publică era în majoritatea ei înclinată spre Occident, inclusiv spre America, iar alianța cu Germania era privită cel puțin cu rezervă. A fost o decizie care pleca de la niște prezumții care nu se sprijineau pe analize serioase, fiind bazată pe considerente tactice și conjuncturale și pe o analiză pe termen scurt, care nu ținea cont nici de realitățile geo-strategice, nici de situația economică și logistică și nici nu lua în calcul scenarii alternative sau neprevăzute. Un an mai târziu, în Bătălia de la Stalingrad, armata română suferea cea mai mare înfrângere din istoria ei, în fața unor trupe sovietice dotate inclusiv cu echipament, armament și muniție americane.

După încă un an, pe 1 august 1943, Operațiunea Tidal Wave marca începutul campaniei americane de bombardamente aeriene asupra României, cu distrugeri colosale și în care și-au pierdut viața mii de civili.

Privind retrospectiv, decizia Mareșalului Antonescu de a declara război Statelor Unite, apare cel puțin pripită și insuficient analizată, din perspectiva implicațiilor pe termen lung, luînd ca definitivă o situație care era în desfășurare și departe de a fi tranșată, anume conflictul cu Uniunea Sovietică, la acel moment aliată cu Statele Unite. Mizând totul pe o singură carte, Mareșalul declara cu o naivitate iresponsabilă: “Eu sunt alături de germani în conflictul cu rușii, sunt neutru în conflictul dintre germani și englezi, sunt de partea americanilor în războiul cu japonezii”. Această naivitate și refuzul de a privi situația în perspectivă l-a făcut să intre într-o alianță, fără a avea un tratat scris, pe care a onorat-o până la sfârșit, fără ca prin asta să și aducă vreun folos României.

Venind în zilele noastre, Istoria pare că se repetă. România se află din nou în situația de a face o alegere strategică, între doi aliați, aflați într-un diferend ireconciliabil, care pare că este pe cale să escaladeze. În loc să trateze situația cu prudență și să privească în perspectivă și pragmatic o relație de care poate depinde nu numai precipitarea țării noastre într-un conflict militar, ci chiar integritatea teritorială, liderii noștri politici par că au luat decizia de a pune toate ouălele într-un coș și a merge hotărât la braț cu Uniunea Europeană. O Uniune Europeană fără unitate, aflată într-o criză economică ce se adâncește, lipsită practic de armată și de industrie și care ne-a tratat în ultimile decenii ca pe cetățeni de categoria a doua. În același timp, întoarcem spatele Americii, cel mai puternic membru al NATO, cu care avem semnat un Parteneriat Strategic, căreia îi declarăm ritos, prin vorbe și prin gesturi, că nu-i împărtășim valorile, ceea ce pune sub semnul întrebării continuarea alianței noastre, după cum sublinia vicepreședintele american J. D. Vance. Aceasta cu un conflict la graniță, într-o zonă extrem de complicată, cu vecini care privesc România ca stăpânind ceea ce este de drept al lor, vecini care au însă o relație excelentă cu Rusia și cu America.

În acest moment plăcile tectonice ale politicii internaționale se ciocnesc, se reașează, iar vechile alianțe se pun în discuție. Este posibil chiar ca aliații de ieri să devină inamicii declarați de mîine, așa cum s-a întâmplat în iunie 1941, când Germania a atacat URSS, cu care semnase un pact de neagresiune cu doi ani în urmă și cu care colaborase la invadarea Poloniei.

Taberele în acest moment se conturează. De o parte Uniunea Europeană, care pare hotărâtă să ajute Ucraina să învingă în conflictul cu Federația Rusă, ceea ce nu a reușit până acum cu ajutorul Americii. De cealaltă parte, avem Statele Unite, care reevaluează relația lor cu Rusia și se retrag din conflictul din Ucraina. La mijloc este România, care în această situație are niște cărți formidabile în mână, pe care printr-o politică inteligentă și le poate valorifica, însă singura sa atitudine pare cea care a consacrat-o în ultimii douăzeci de ani: “Da! Să trăiți!”.

Imaginea care ilustrează cel mai bine poziția și atitudinea țării noastre, este cea de la Londra, unde Zelenski, după dezastruoasa gafă de la Casa Albă a fost chemat de premierul Keir Starmer pentru a fi consolat și asigurat că Europa îl va ajuta cu toată forța ei să învingă Rusia, chiar fără ajutorul Statelor Unite. La acea reuniune, președintele nostru interimar a fost așezat lângă președintele ucrainean, însă pe colțul mesei, o imagine care putea sugera și o soluție luată în pripă, de compromis. În același timp, pare că României i se subliniază rolul tot mai important, lucru care ne poate duce cu gândul la o implicare militară directă, cu trupe, a țării noastre în Ucraina, chestiune discutată mai mult sau mai puțin deschis de președintele Macron și de primul ministru Starmer.

Alegând greșit, România riscă să cadă între scaune și devină iarăși o victimă sau un câmp de bătălie unde se înfruntă marile puteri sau puterile regionale.

Lecțiile Istoriei ne stau în față. Trebuie doar să le citim și să le înțelegem.

Post Scriptum: O informație vine să contureze și mai bine tabloul situației în care se află România și direcția pe care se pare că a ales-o clasa politică aflată la conducere. Guvernul Ciolacu pregătește o Ordonanță de Urgență “care să blocheze distribuirea de conținut fals, ilegal sau manipulator pe platformele online”, o adevărată Lege a Cenzurii, extrem de dură, care va limita drastic nu numai libertatea de expresie, ci și posibilitățile tehnice de comunicare. Prin aceasta, am mai spus-o, România intră direct în coliziune cu politica declarată și asumată de Statele Unite, la cel mai înalt nivel, aliniindu-se în schimb total politicii europene.

Autor: Sorin Berilă