O demonstrație care a arătat că-n România comunismul n-a avut o bază reală

Prolog. Marea demonstrație din Piața Palatului de ziua numelui lui Mihai ( 8 noiembrie 1945) rămîne o dată impresionantă în istoria României moderne. La ora ținerii sale întreg Estul fusese deja condamnat să rămînă sub ruși. Peste tot, de la București pînă la Varșovia, comuniștii (mulții dintre ei veniți în țară o dată cu tancurile sovietice, după ce se instruiseră în cucerirea Puterii pe coridoarele hotelului Lux al Kominternului de la Moscova) puseseră mîna pe toate pîrghiile administrative. Conferința de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945) și prima reuniune a Consiliului Miniștrilor de Externe a puterilor aliate, începută la Londra în 13 septembrie 1945, marcaseră primele semne ale procesului de împărțire a lumii. Era limpede pînă și unui observator cu privirea grăbită că țările din Est erau abandonate deja în mîinile sovieticilor. În România, în celelalte țări din Est, crește deznădejdea ivită din sentimentul că nu se mai poate face nimic. Pe acest fond, Regele Mihai cere guvernului Groza, la 21 august 1945, să demisioneze. Cum aceasta refuză, Regele declară că intră în grevă regală. El anunță că nu va mai contrasemna nici un act emis de guvern. Simțindu-se apărat de tancurile sovietice, guvernul Groza nu se tulbură prea tare. La 24 august, el anunță că își va continua activitatea, în ciuda deciziei regale. Regele se bucura de o mare autoritate în țară. Conștienți de acest lucru, sovieticii îi acordaseră, în 6 iulie 1945, cel mai înalt ordin al lor, „Ordinul Victoria”. Cu toate acestea, nimeni nu îndrăznea să iasă în stradă pentru a-și exprima solidaritatea cu cererea Regelui ca guvernul comunist să demisioneze. Armata Roșie de ocupație se constituia într-o forță menită a lichida rapid orice îndrăzneală. S-a găsit, totuși, pînă la urmă, o forță capabilă să contrazică acuzația de lașitate ce putea fi adusă românilor. Această forță s-a numit tineretul studios. La chemarea tineretului PNȚ și PNL, studenții și elevii bucureșteni au venit cu zecile de mii în Piața Palatului pentru a-l omagia pe Rege de ziua numelui. Cum era de așteptat, demonstrația s-a transformat rapid într-o manifestație populară anticomunistă. A fost singura mișcare de acest gen, în acele vremuri, în tot Estul, demonstrînd încă o dată teza potrivit căreia în România comunismul n-a avut, din mii de motive, o bază socială. Manifestația a fost reprimată cu cruzime de guvernul comunist. S-au înregistrat morți, răniți, s-au operat numeroase arestări. Prigoana împotriva participanților a durat mult timp.

*

Notă. Bufonilor shakespearieni le corespund, în plan modern, oamenii de prisos, aduşi în literatura universală, cu disperări cu tot, de marii scriitori ruşi.
Ce fac bufonii marelui dramaturg?
Neputînd fi regi, cavaleri, nobili, precum cei în jurul cărora trăiesc şi pe care îi distrează, ei se apucă să-i maimuţărească fără ruşine.

Ce fac oamenii de prisos?
Inapţi să ocupe primul loc în jocul social al vremii, îl bagatelizează prin comicării. Giumbuşlucurindu-se, întorcînd pe dos convenţiile, ei îşi ascund, abili, ratarea.

În Privind viaţa, G. Ibrăileanu observă la un moment dat: „Atitudinea ironică în faţa vieţii este consolarea ipocrită pe care ne-o dăm depreciind ceea ce ne refuză viaţa”.
Oamenii de prisos se înfăţişează ca un straniu amestec de orgoliu şi luciditate. Destul de orgolioşi pentru ca, în condiţiile competiţiei care e societatea timpului lor, să nu-şi dorească locul întîi. Destul de lucizi ca să-şi dea seama, totuşi, că n-au toate datele ca să-l poată obţine.

Din întîlnirea orgoliului cu luciditatea se naşte bufoneria.
Prin ea, oamenii de prisos pun la îndoială însăşi întrecerea.