O înflorire de mare sărbătoare

Alteori, peştişorul e un bun prilej pentru formarea sentimentelor nobile. Prin asta, el se înscrie în lunga galerie de lucruri şi fiinţe asupra cărora se experimentează primele sentimente ale odraslei. Dă-i mamă şi lui! zice o mămică băieţelului ei, unul urîcios, cu un cap mare şi plin de bube, care haleşte o plăcintă.

Băieţelul se opreşte din înfulecat, rupe o bucăţică şi rămîne cu ea în mînă. Nu-i vine s-o dea peştişorului. Mămica îi arde un ghiont în spate.

— Dă-i, mă, peştişorului că-ţi rup urechile!

Cu lacrimi în ochi, băieţaşul se execută. Bucăţica dispare în gura celui din bazin. Băieţaşul dă să zbiere de supărare. Dar mămica îl ia în braţe şi îl ţucă admirativ.

Aleile foiesc de îndrăgostiţi. Merg, ţinîndu-se de mînă, iar, în unele cazuri, corespunzînd iubirii mai avansate, strîns înlănţuiţi. Statisticile arată că, în toamna aceasta, Grădina Botanică a cunoscut o deosebită afluenţă de vizitatori, mai ales după plantarea unor arbuşti pletoşi, care nu-şi pierd frunzele decît foarte tîrziu. Adăugaţi boscheţilor, arbuştii alcătuiesc pentru îndrăgostiţi adăposturi mult mai bine protejate decît o garsonieră într-un bloc din Bucureşti.

Pentru adulterini mai ales, sunt locuri ideale. Spre deosebire de garsoniera de la bloc, presupunînd infinite complicaţii – să ceri cheia unui amic, să intri în bloc fără a fi reperat de administrator, să deschizi şi să închizi uşa fără a trezi interesul celor din apartamentul de vizavi – arborii pletoşi şi boscheţii de la Grădina Botanică sunt locuri pe gratis şi, în plus, uşor de motivat celui înşelat:

– Unde a-i fost?
– Am fost la Grădina Botanică, murmuri, să văd cum îmbătrînesc arborii!

Pe culoarele Serei, o agitaţie nebună. Toate feţele mărturisesc o grijă în spatele căreia se ghiceşte uşor bucuria. Ai zice că oamenii dinadins şi-au luat o mutră preocupată, ca să nu le citeşti în ochi bucuria şi să-i invidiezi năprasnic. E limpede că se petrece un eveniment extraordinar. Mă iau după majoritatea invitaţilor şi ajung într-un culoar pe lîngă pereţii căruia s-au înşirat, îmbrăcaţi sărbătoreşte, cercetătorii, paznicii, îngrijitorii, într-un cuvînt, salariaţii Serei. Un moment de aşteptare pluteşte în aer. Cei din spate întind gîturile să vadă şi ei, îngrijoraţi, probabil, ca nu cumva să le scape ceva. Şi, într-adevăr, nu le scapă, pentru că, tocmai în momentul acesta, soseşte conducerea Grădinii Botanice, în frunte cu directorul. Cele două rînduri izbucnesc în aplauze. Zîmbetele care răsar pe neaşteptate, privirile strălucitoare, buzele murmurînde exprimă, desigur, o caldă afecţiune pentru Conducătorul lor. În semn de răsplătire, directorul strînge cîteva mîini, luate la întîmplare, dar care par alese dinadins ca să exprime anume preferinţe ale directorului.

În fine, se face un moment de mare tăcere. Ia cuvîntul directorul adjunct. Începe printr-un scurt bilanţ al activităţii Secţiei, relevînd, bineînţeles, şi rolul directorului în obţinerea succeselor obţinute de harnicul colectiv. Apoi, cum era de aşteptat, dă cuvîntul directorului, care, bineînţeles, îl ia, în aplauzele tuturor. Invitat apoi de şeful Secţiei, directorul taie panglica şi toţi se orînduiesc, respectuoşi, în jurul unei flori plăpînde, atunci desfăcute din boboc, floare care, spun specialiştii Grădinii, înfloreşte numai la o sută de ani odată, chiar şi atunci, în condiţii cu totul şi cu totul excepţionale.

O trag în poză de mai multe ori, nu fără a mă îngrijora la gîndul că în pagina de ziar va ieşi prea mică pentru un eveniment atît de mare.

Pagini: 1 2