O instituție a Războiului Rece

Momente și evenimente comentate de mine. Între 5-6 decembrie 1994 a avut loc la Budapesta reuniunea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. Creată pe vremea Războiului Rece, instituția și-a pierdut rostul după Căderea comunismului. E ceea ce observam în editorialul din Evenimentul zilei, din 9 decembrie 1994, publicat sub titlul O instituție inutilă – CSCE.

Numai aparent, reuniunea la vîrf a CSCE a eșuat din cauza conflictului ruso-american. La o privire mai atentă, alta e cauza catastrofei. Ca și NATO, ca și Consiliul Europei, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa e o instituție anacronică azi, la 5 ani de la prăbușirea comunismului. Rămîne cel puțin ciudat că aproape nimeni nu-și mai amintește pentru ce a fost creată această instituție acum 19 ani, în 1975.

Ea a fost una din expresiile cele mai semnificative ale noii politici americane față de comunism, politică intrată în istorie sub denumirea de „containment“. După „îndiguirea“ propusă de Truman, după teza „roll-back“-ului aparținînd lui Eisenhower, a venit teza „containment“-ului (a reținerii) promovată de Nixon sub influența consilierului său, Henry Kissinger. Potrivit acestei teze, America nu-și mai poate permite nici îndiguirea comunismului, nici darea lui înapoi. Criza rachetelor din Cuba demonstrase americanilor că trebuie să se ajungă neapărat la o destindere cu URSS. În cazul crizei din octombrie 1962, președintele american Kennedy apelase la faimoasa tactică a lui Eisenhower, intrată în istorie sub formularea, „a merge pînă la marginea prăpastiei“. Asta înseamnă ca, în confruntarea cu URSS, SUA să ajungă, într-un moment de criză majoră, pînă la cîțiva centimetri de declanșarea războiului nuclear. Față de Hrușciov, tactica a avut rezultate strălucite. Speriat de fermitatea americană, liderul sovietic a dat înapoi. Navele rusești cu rachete fac cale întoarsă, iar bazele din Cuba sînt lichidate. Această tactică nu putea merge însă de două ori. De aceea, plecînd de la învățămintele crizei rachetelor, dar și de la schimbările survenite în politica externă a URSS după venirea la putere a lui Leonid Brejnev (renunțarea la aventurismul hrușciovist, necesitatea unei pauze istorice pentru consolidarea noii nomenclaturi), americanii își schimbă fundamental politica față de Moscova.

Se propune sovieticilor un fel de tîrg planetar. Și anume să li se dea satisfacție într-o chestiune la care ei țin foarte mult, în schimbul unui compromis într-o chestiune vitală pentru americani. Sub semnul acestei politici se înscrie și Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, al cărei Act final a fost semnat, la Helsinki, în 31 iulie 1975. Sovieticii erau morți după recunoașterea statutului lor de superputere, dar mai ales după acceptarea de către americani a unei situații refuzate pînă atunci de către ceilalți președinți: împărțirea lumii între URSS și SUA. Proclamînd inviolabilitatea granițelor postbelice, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa dă rușilor această satisfacție deplină. Teritoriile luate cu japca de către Stalin de la alte țări (Polonia, România) sînt consfințite printr-un tratat solemn ca aparținînd URSS.

În același timp, CSCE-ul a fost și un pas major către destrămarea comunismului. Odată cu inviolabilitatea frontierelor, Actul final a impus, prin celebrul „coș trei“, libera circulație a persoanelor și ideilor în Europa, necesitatea ca toate țările semnatare să respecte drepturile omului. În lăcomia sa teritorială, URSS a acceptat bucuroasă acest cal troian vîrît de occidentali în burta lagărului comunist. La vremea respectivă, liderii de la Kremlin nu și-au dat seama de primejdia de moarte conținută în „coș-ul trei“. În numele angajamentului privind respectarea drepturilor omului, țările occidentale au obligat statele comuniste să-și îmblînzească represiunea împotriva disidenților. Invocînd acest angajament, țările capitaliste au putut stimula lupta dusă din interior împotriva sistemului comunist fără a mai fi acuzate, ca altădată, de amestec în treburile interne ale altor țări. Sub semnul prevederii privind libera circulație a persoanelor și ideilor s-au intensificat schimburile dintre Est și Vest. Pentru dictatura comunistă care, asemenea tuturor dictaturilor din istorie, supraviețuiește doar prin izolare, aceste schimburi au însemnat o deschidere care i-a adus prăbușirea.

Acestea au fost realitățile în care a luat naștere și a funcționat Conferința pentru Securitatea și Cooperare în Europa. Mai sînt valabile aceste realități azi, cînd comunismul a trecut deja în istorie? Firește că nu. Nu se mai pune problema reținerii față de comunism, nici cea a drepturilor omului din țările socialiste. Altele sînt problemele continentului european. Drept urmare, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa se dovedește o instituție inutilă. Ca și în cazul NATO, ca și în cazul Consiliului Europei, eforturile de a o adapta la vremurile de azi sînt zadarnice. Se poate ajunge doar la o simplă fardare. Cel mai bun lucru ar fi desființarea. Mărețul fiasco al reuniunii de la Budapesta ne atrage din nou atenția cît de necesar ar fi acest lucru.