O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

14. Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate cască pe rupte

Instalat pe locul verde, am prilejul de a-mi face o primă impresie. Sala e cea pe care o știu pe de rost din mii de reportaje Tv. În mijloc, celebra masă (cu două rînduri de scaune în jur), a Consiliului de Securitate. Sus, la nivelul unei loje de conți și baroni de la Scala, îi dibui pe cameramanii și fotoreporterii noștri, intrați înaintea presei scrise. Ici-colo, zăresc însă (rătăcit, firește) și cîte un ziarist străin. Scrie de zor la laptop. Își bate, probabil, un articol despre barurile de noapte din New York. Ceea ce se întîmplă în jurul lui nu poate fi subiect nici măcar de o știre, d-apoi de un reportaj.

Jos, în sală, brambureala tipică oricărui început de ședință din istoria lumii. Unii au luat loc la masă și se caută prin servietă. Alții au rămas în picioare. Stau de vorbă. Nu despre ședință, desigur. Dacă s-au văzut acum întîia oară, schimbă plicticoșenii diplomatice. Dacă se cunosc deja, vorbesc despre vinul de la cina de aseară. Intră și ies tipi în costume negre. Într-o mînă, țin servieta diplomat. Cu cealaltă, vorbesc la mobile. Lasă impresia însă că de felul cum pun ei pingeaua pe podele depinde evitarea celui de-al treilea război mondial.

Iată-mă, așadar, la Consiliul de Securitate! Și nu la orice fel de Consiliu, ci la unul care lucrează. Un moment unic în viață, pe care am să-l povestesc nepoților mei, cu luleaua în colțul gurii și mîngîindu-mi barba albă, mai ceva ca frații Grimm.

Șeful de garaj era Ambasadorul!

Cum stau eu așa, marcat de efortul vizibil de a mă convinge că trăiesc un moment istoric, mă trezesc lîngă mine cu un ins negricios.
Înainte de a pleca spre Consiliu de Securitate, noi, jurnaliștii, am avut un conflict mai mult decît deschis cu un șofer al Misiunii noastre la ONU. Luasem bagajele de la hotelul Crown Plazza, unde fusesem cazați, deoarece de la Consiliul de Securitate urma să mergem direct la aeroport. Nu puteam intra la ONU cu ditamai valizele. Sau, mă rog, puteam intra, dar riscam să stăm la Control o săptămînă, dacă nu și mai bine. S-a hotărît astfel de către mai-marii călătoriei să ne identificăm bagajele aduse la Misiune și să le urcăm într-un camion.

Unul dintre șoferii Reprezentanței refuza însă să pună mîna și să ne ajute la cărat. Am aflat, mai tîrziu, că era șofer doar cu numele: în realitate, era ofițer SIE sub acoperire. Și cum, din cîte se știe, ziariștii sînt un soi de spioni, iar spionii sînt un soi de ziariști, va fi considerat că-i o jignire să ducă valizele colegilor de breaslă. Pînă la urmă, lucrurile s-au aranjat. A venit un alt șofer, civil, desigur, s-a vîrît pe fir și administratorul, mă rog, tărăboi tipic ambasadelor noastre în străinătate, locuite, din păcate, de români.

Noi însă ne enervasem.
Insul negricios și-a propus – pricep rapid – să-și ceară scuze pentru șoferul obraznic și să se angajeze solemn că-l va sancționa. Eu însă consider incidentul închis. Insistențele șefului de garaj – asta cred că-i negriciosul – mă plictisesc de moarte. Îi spun să meargă la ceilalți colegi. Eu, cel puțin, am și uitat scandalul.

Oarecum dezamăgit, dar fără s-o arate, șeful garajului merge la una din reporterițele grupului. Fată de treabă, întîia oară într-o călătorie peste hotare, aceasta îl ascultă pînă la capăt. Numai ochi și urechi. Vrea să mai fie trimisă în astfel de deplasări și, în consecință, e deosebit de atentă cu toți cei întîlniți în cale.

Ședința nu dă semne c-ar vrea să înceapă. În astfel de cazuri, urmează automat procedurile de pierdere a timpului. Mă ridic și mă duc lîngă una dintre consilierele de presă ale premierului. Îi spun cu lux de amănunte cum m-a pisat la cap șeful garajului, cum l-am ascultat într-o doară plictisit, și cum l-am expediat, trimițîndu-l la reporterița buna la toate. Pe măsură ce-i povestesc, deslușesc că abia-și stăpînește rîsul. Foarte bine ați făcut că l-ați expediat! Numai că nu-i șeful garajului. E însuși Ambasadorul nostru la ONU! Și-mi arată cu degetul spre sala de jos. Premierul intrase deja. Îl însoțea șeful garajului!
Mă rog!

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

6 comentarii pentru articolul „O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter”