O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

15. Cum era să mor de frig la o Ședință a Consiliului de Securitate

De cum m-am așezat pe scaun, am simțit că mă ia cu frig. Sînt în ținută de vară. Aparatele de aer condiționat lucrează însă în stil american. Făuresc o temperatură de dimineață de iarnă fără pic de nor. Acea dimineață în care tremuri și dacă ai fi cub de gheață. Atmosfera o amintește pe cea din Cort. Cu o singură deosebire: e frig nu ca în Antarctica. E frig ca într-un frigider american, care nu face economie de curent. S-a făcut zece și cinci. Reuniunea n-a început deși, potrivit Programului, trebuia să dea primele semne de viață la zece fix.

Tremur deja. Îmi clănțăne dinții într-un hal fără de hal. Îmi frec umerii și palmele. Mă foiesc pe scaun, îmi întind și-mi strîng picioarele. Gimnastică inutilă! Rezist, totuși. Nu vreau să pierd o secundă din momentul istoric pe cale să se întîmple: o ședință a Consiliului de Securitate!
O ședință condusă de premierul nostru. N-are importanță că e a nu știu cîta ședință inutilă a nu mai puțin inutilului organism. N-are importanță că se dezbate un fleac. O conduce primul-ministru al României!

E zece și un sfert. Premierul ia loc în capul mesei. Purcede la o introducere. Scurtă. După care se apucă să-i salute cît mai ceremonios pe cei prezenți. Cei prezenți vorbesc la telemobil. Asta nu-i scutește de a răspunde și ei printr-un zîmbet. La fel de ceremonios. La fel de echivoc. Pentru că nu știi dacă nu zîmbesc cumva la ce aud la telefon și nu la salutul premierului nostru. După acest debut spectaculos, ședința se scufundă pînă la gît în mlaștina rutinei. Frigul devine ger. Polițiștii ONU veghează de o parte și de alta a Zonei Verzi, în care nu se știe dacă noi, jurnaliștii, sîntem invitați sau arestați. Unul dintre polițiști e român. Mi-am dat seama de asta de cum am dat ochii cu el. Parcă-l mai întîlnisem! Cînd ai noștri s-au îngrămădit în jurul lui, să-l intervieveze, fericiți că au găsit ceva cît de cît interesant la Consiliul de Securitate, am realizat de ce mi se părea că-l mai văzusem undeva: era român! Toți românii întîlniți în străinătate lasă impresia sîcîitoare că-i știi de undeva.

Ies în hol, oferindu-i polițistului nostru, drept mită, un surîs de vedetă. Aici iau un Nurofen cu Coca-Cola de la aparatele Skate out. Între timp, lucrătorii ONU s-au grămădit să le repare. Profitînd de faptul că noi eram înăuntru și cu greu puteam ieși în hol, ca să le stricăm din nou. M-am reîncărcat și eu cu nițelușă căldură. Care-mi ajunge cît să pot urmări ce se întîmplă jos, în sală. Premierul nostru, șef peste ședință, a dat cuvîntul unui negru. Acesta a pierit cu totul într-un discurs de adîncimea unui hău. Nu-l ascultă nimeni. Și chiar dacă, din întîmplare, cineva s-ar apuca de așa ceva, tot n-ar înțelege nimic. Împricinatul, ambasador al unei țări africane, citește într-o engleză cu accent de om care știe prost franțuzește. Ambasadorul Germaniei a ieșit la o țigară. Cel al Zambiei doarme pe șest. Ambasadorul Rusiei surîde misterios. Se gîndește, probabil, la zăcămintele de gaz din Siberia! O tînără din Asia, scurtă și îndesată, de parcă ar fi bătut-o cineva cu maiul, umblă printre cei de la masă, pricopsindu-i cu niște hîrtii.

Apelez din nou la conaționalul nostru, care reazămă ușa cu o sîrguință explicată doar prin faptul că primește salariul în dolari și nu în lei. Vreau să filmez ședința Consiliului din loja laterală! De fapt, e vorba de o nouă încercare disperată de a mă încălzi. Ies din sală, urc cîteva trepte fără trecut și viitor, filmez masa Consiliului pînă-mi vine rău și, miluit cu o nouă cantiate de căldură, revin în Zona Verde.

În continuare, jos, nu se întîmplă nimic deosebit. Negrul a reușit să-i vină discursului de hac. Lăsînd locul unui alt negru. Care se apucă și el de hăcuit un discurs. Cel dinainte folosise satîrul. Ăsta preferă toporișca. De la măsuța secretariatului se ridică o altă jună de profil asiatic. De data asta, ca să schimbe cartonașele celor de la masă. După criterii doar de ea știute. Intră și ies în continuare tipi cu serviete. Evident, vorbind la mobil.

Arunc o privire în jur. Am mai rămas doar cîțiva inși. Unul scrie o vedere. Un altul își taie unghiile. Al treilea doarme. M-a apucat din nou frigul. Și cînd te gîndești că reuniunea mai durează încă vreo oră, o oră și ceva. Neîndoielnic, trebuie să iau măsuri! Mă aflu, totuși, la New York, Orașul magazinelor.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)