O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

16. Paranteza dedicată puloverului pentru a putea sta la Consiliul de Securitate

Plec în oraș să-mi cumpăr un pulover.
Un pulover în toiul verii.
O iau, așadar, invers de cum am venit. Fără probleme. În drumul spre poartă, nu mă mai oprește nici un control. Pot ieși din New York de la ONU și cu o tonă de explozibil sau un rastel de puști mitraliere. Important e însă să nu le vîr înăuntru. Programul mă asigură că am suficient timp să-mi cumpăr puloverul, să casc gura prin oraș și să mă întorc înainte ca premierul să declare închise lucrările celei de-a 5007-a Reuniuni a Consiliului de Securitate.

La 11.30 va fi o pauză. Participanții au ostenit de atîta stat degeaba. Premierul se va rătăci în infinitatea de sindrofii de care nu duce lipsă un Înalt Oaspete la sediul ONU: întrevederea cu studenții cîștigători ai concursului România la ONU, organizat de MAE, întrevederea bilaterală cu președintele Republicii Chile, Ricardo Lagos, la solicitarea acestuia (ce-o mai fi vrînd și ăsta? are vreo afacere prin România?), interviuri în direct pentru posturile TV din România (la New York e 12, dacă adăugăm cele 7 ore diferență de fur orar, la București, e șapte seara, ora jurnalelor de Actualități la televiziuni!), înmînarea certificatelor de absolvire a stagiilor de pregătire în cadrul Misiunii Permanente a României la ONU și, în sfîrșit, Lunch, la restaurantul ONU. Mă conving încă o dată de avantajele presei scrise față de presa de imagine. Cameramanii și reporterii TV nu numai c-a trebuit să rămînă în clădire, departe de orașul cu magazinele și barurile sale, dar, mai mult, își vor plăti masa la restaurantul ONU. Presa scrisă, între ai căror aleși mă număr și eu, o poate șterge în oraș pînă la 14.20 (cînd e programată întîlnirea pentru partea a doua a ședinței Consiliului de Securitate) și, drept răsplată că poate chiuli, va beneficia și de un Bufet gratis la Misiunea noastră de la New York. Trec prin Cort fără probleme, ies pe poartă și ajung în Bulevardul Națiunilor Unite. Casc gura îndelung la un tip în chiloți și maiou, care urcă și coboară, în ritm de jogging, niște trepte de piatră, citind de zor ziarul. Nu pentru că m-ar interesa chestia, ci pentru că sînt asemenea unei baterii descărcate imediat după ce-ai pus-o la reîncărcare: trag cu lăcomie căldura din mediul înconjurător. Trec pe lîngă intrarea oficială la ONU, prevăzută cu o tăbliță conform căreia mașinile trebuie să aștepte, fără să se enerveze, ca porțile să se dea singure la o parte, las pe stînga intrarea în tunelul spre Queens Midltown și o iau pe Strada 42.

Am cumpărat puloverul!
Țelul o dată atins, îmi permit să urmăresc, fără un motiv anume, tărăboiul iscat, nu departe de Gara Centrală, de pompierii sosiți la un incendiu împreună cu Salvarea și Poliția. Mă bate gîndul să mă trag și eu în poză cu pompierii, cum face un grup de turiști olandezi. Renunț. Olandezii nu mai termină cu fotografiatul. Au dat gata toate pozițiile. Cu pompierii în picioare. Cu pompierii pe vine. Cu pompierii ținîndu-i în brațe. A mai rămas doar poza cu pompierii stingîndu-i cu tulumbele.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)