O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

4. De unde rezultă că am ochii violeţi, părul roșu și o înălțime de trei metri

În frigul de noiembrie, tăios la New York ca un junghi de bătrîneţe, se întinde o coadă de vreo jumătate de kilometru. O dihanie lăbărţată, al cărei cioc bate într-un soi de ferestruică pe care mai mult ca sigur se dă ceva, altfel nu văd de ce-ar aştepta acolo atîta lume.

Pe temeiuri care ne-au scăpat pînă şi nouă, jurnalişti ageri, meşteri în a afla totul, sîntem duşi la o altă coadă, pe care aş numi-o interioară. Porneşte din stradă, trece pe lîngă un negru – care, ca orice negru din filmele americane, e vesel fără nici un motiv – şi se pierde misterios într-o gaură precedată de cîteva trepte. Procedura e foarte simplă. Urmînd coada, trebuie să arătăm ecusonul numărul 1, cel din microbuz (iată-l dezvăluindu-şi deodată importaţa!) negrului mereu bine dispus, să aşteptăm pînă cînd iese din grotă cel dinainte şi să coborîm, la rîndu-ne, în adîncuri.
După ce, în prealabil, ne-am făcut cruce!

Primul intrat din grupul nostru stă înăuntru vreo jumătate de oră. Cînd iese, îl luăm cu asalt:
Ce ţi-a făcut?
Scapi uşor?
Muţenia sa ne pune pe gînduri. Avem şi motive. Şi nu dintre cele mai puţin serioase. După douăsprezece ore de drum, o dezbrăcare pînă la piele riscă să aibă asupra celor dinăuntru efecte mai grave decît un atentat kamikaze în stilul văduvelor negre.

În fine, îmi vine și mie rîndul să descind în peștera de tip Ali-Baba. Cămăruța de la capătul treptelor e locuită de trei persoane feminine. Prea vioaie pentru ora la care ne aflăm (spre sfîrșitul programului). Distribuit de un negru (altul decît cel de la intrarea, dar la fel de bine dispus), nimeresc la persoana bondoacă a trialului. Nu fără satisfacția de a-i fi picat în gheare, respectiva mă supune unui număr de întrebări pe cît de multe pe atît de absurde. Ce înălțime am? Dar greutate? N-am să pricep în veci de ce trebuie să știe secretarul general ONU greutatea unui jurnalist acreditat la cea de-a 56-a Sesiune a Adunării Generale. Un jurnalist care și așa n-o să-l vadă decî pe ecranele monitoarelor. Convins că totul e o prostie, completez aiurea fișa înmînată de bondoacă. Din cele scrise de subsemnatul rezultă că am ochii violeți, părul roșu, o înălțime de trei metri și o greutate de 200 de kile. Și nu pentru c-aș fi vrut să-mi exprim astfel revolta față de birocrația de la ONU, ci pentru că din engleză știu doar numele 3 și 200, iar dintre cuvinte, doar violet și roșu.

Senzaționalele mele dezvăluiri (pentru că schițau un monstru, nu un biet jurnalist) nu mi-au adus nimic deosebit. Nici în bine, nici în rău. M-am plictisit la ONU la fel de tare ca și cei care completaseră fișa corect. Drept răsplată, pentru că am stat cuminte la coadă (fără a încerca să intru peste rînd), pentru că nu l-am îmbrîncit pe negrul de la intrare, stricîndu-i buna dispoziție, pentru că n-am înjurat-o pe bondoacă, și, cu atît mai mult, pentru că n-am vrut s-o iau ostatecă, mă aleg cu un nou permis.
Asta nu înainte ca bondoaca să mă tragă în poză.

Între permisul ăsta și cel primit în microbuz e o diferență ca de la cer la pămînt. Mai ceva ca între Mona Lisa și Mineri dînd cu ciocanul.
O fericire să-l spînzur la gît.
Sub însemnarea deosebit de prețioasă, 56th Session United Nations – New York, adeverită de o ștampilă elocventă, stă, pripășită, fotografia mea. Cea făcută de bondoacă. Nu lipsesc Name și Signature.

Totul într-o bucată de plastic prinsă într-un lănțișor argintiu, primit cadou, la admiterea în clădire, de la negrul mereu bine dispus.
Dacă figura mea pierită, de ins în așteptarea scaunului electric, mi se pare explicabilă (așa ies eu în pozele pentru buletin, pașaport, permis) în schimb, nu reușesc să înțeleg de ce sub poză scrie cu caractere de-o șchioapă: 16 nov. 2001.

La început am crezut că mi se trecuse greșit data nașterii. În loc de 16 noiembrie 1948, 16 noiembrie 2001. Cum ne aflam doar în 9 noiembrie 2001, rezulta că nu mă născusem, deși aveam ditamai permisul, și mîine (tot nenăscut) aveam să fiu admis la cea de-a 56-a Sesiune a ONU.

După ce-am mai stat și m-am gîndit, mi-am dat seama că era data pînă la care era valabil permisul. Puteam intra la cea de-a 56-a Sesiune de la New York pînă pe 16 noiembrie. Chiar și după ce aș fi fost de mult la București.

Am ajuns astfel la hotel ca un pom de Crăciun. Aveam atîrnate de gît, pe lîngă cele două permise primite pe pămînt american, alte două, încasate încă de cînd mă aflam pe pămînt românesc: legitimația de ziar (cu poză), un carton dat de cei de la Protocolul Președinției, din care rezulta că mă urc în avion în calitate de membru al delegației și nu – să-i spunem – de candidat la imigrant ilegal în SUA.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)