O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

8. Toți cei din jur cară, ca și mine, un snop de permise

La vreo trei sute de metri de clădire s-a croit un drumeag ocolitor, ceva în genul unui drum de acces la un șantier de construcții, printre primele lucruri care se fac în astfel de cazuri. În gura drumeagului te așteaptă, sigur fiind că n-ai cum să-i scapi, un dispozitiv de verificare a ecusonului. Care ecuson – am învățat rapid de la alții, mai cu experiență – trebuie să-l atîrni la gît. Nu e nevoie să-l scoți. Îl prinzi cu două dește și-l arăți cetățenilor supraveghetori, avînd grijă ca fotografia să fie cît mai vizibilă. Treci astfel dintr-o lume într-alta: din cea a călătorului obișnuit, riscînd să fie luat la întrebări dacă tot cască gura prin jurul clădirii, în cea a jurnalistului care ar putea încerca să intre.

Călătorului obișnuit nici prin cap nu-i trece așa ceva.
Un drum pe care, odată apucînd-o, nu mai ai cale de întoarcere: trebuie, să mergi înainte, parcurgînd toate controalele (și mai numeroase de acum încolo) și toate procedurile (tot mai complicate). Ca și drumeagul pe care ai luat-o în clipa cînd te-ai născut. Nu mai ai încotro. Trebuie s-o ții tot înainte, trecînd prin punctele de control care sînt bacalaureatul, primul amor fără prezervativ, admiterea la facultate, căsătoria, prima aventură extraconjugală (a ta sau a nevestei, tot una e), apariția nepoților, prostata, testamentul, calcularea pensiei, pînă la capătul capătului – accesul la mormînt.

La vreo sută de metri de verificarea Permisului de acces temporar, se înalță un cort falnic. Gata să concureze, prin măreție, însăși clădirea Națiunilor Unite.

Pentru a-l descrie, am la dispoziție trei posibilități:

  1. să-l compar cu Cortul Sultanului din timpul groaznicelor expediții de pedepsire a domnitorului ghiaur care refuza să mai plătească birul;
  2. să-l compar cu una dintre taberele de antrenament ale teroriștilor din deșertul afgan;
  3. să nu-l compar cu nimic și să pătrund înăuntru.

Aleg, firește, cea de-a treia posibilitate. La ușa cortului, dacă aș putea spune așa, își arată mușchii o coadă gigant. Dinspre Punctul de Control se vede înaintînd agale, dar inevitabil, o armată de noi candidați la admiterea în clădire. Mă așez cuminte la rînd. Prilej de a descoperi că toți cei din jur cară, ca și mine, un snop de permise.

Cortul de control n-ar avea nimic împotrivă dacă l-aș compara cu o tabără din deșert în care teroriștii pregătesc febril un atentat răsunător. Te dau gata, chiar de la început, forfota celor de la aparate, benzile pentru verificarea bagajelor de mîini, vuietul ventilatoarelor.

E unul dintre cele mai impresionante puncte de control pe care le-am întîlnit vreodată:
Aparate de detectare a armelor, cîini formați la școala bombelor descoperite înainte de a exploda, cetățeni cu mănuși menite a le proteja deștele de atacuri biologice mortale.

Abia în acest Cort, mai degrabă Hală decît Cort, am priceput, în fine, avantajele presei scrise asupra celei audiovizuale. Noi, jurnaliștii de condei, am trecut examenul în doi timpi și trei mișcări. Eu, mai ales, n-am avut nici o problemă. Înainte de a ajunge la mașinărie, mi-am scos parpalacul, vesta plină de lucruri, ca o valiză, și, curat astfel de orice metal, am trecut prin poartă fără să stîrnesc nici cel mai mic piuit. Cameramanii însă și-au blestemat ziua cînd și-au ales meseria asta. Posesori ai unui adevărat arsenal de metale, au fost puși să desfacă microfoanele, să desfășoare cablurile, să deșurubeze trepiedele, într-un cuvînt, să demonstreze cît mai convingător că vor să intre în clădire ca să-l filmeze și nu ca să-l împuște pe secretarul general al ONU.

La ieșirea din Cort, mă pricopsesc cu un nou Permis. Valabil, din cîte mi-am dat seama, doar pentru etapa Cort-Ușa clădirii. La intrarea în clădirea propriu-zisă, îmi aține calea un portorican. Îmi cere ultimul permis, mi-l ia (Slavă Domnului că-l păstrasem!), după care îmi smulge servieta și o așază pe bandă. O nouă bandă: cea de la intrarea în Clădire. Se presupune că între Cort și clădire aș fi putut găsi pe jos un pistol sau o grenadă. Banda iese din cutie cu bagajul meu viu și nevătămat. Portoricanul mă îndrumă spre un alt control. De fapt, un nou control corporal. Se presupune acum că găsisem pistolul, dar că-l pitisem nu în servietă, ci la subțiori.

Sarsanua de permise ne-a fost dată doar pentru a intra în clădirea ONU.
Nu e suficientă pentru admiterea la Sesiunea Adunării Generale.
Pentru asta trebuie să ajungem la Centrul de presă al ONU. Centrul e la etajul 1. Pentru etajul respectiv, se ia neapărat liftul. În nici un caz nu se poate urca pe scări, chiar dacă tu, arătîndu-ți burta de chiabur, ai spune că vrei să faci nițică mișcare.

Liftul nu merge însă de capul lui. Îl conduce un personaj cu fireturi. Prin înfățișare, ceva între un portar la un hotel de lux și un aghiotant de președinte de republică africană. Dau să pășesc în cutia urcătoare – Permisul! – Care permis? Întreb. Nu prostește. Am asupra mea un depozit de permise. Nu-mi dau seama pe care-o rîvnește personajul. Insul întinde mîna spre pieptul meu și culege, cu un gest sigur, exact, permisul cu pricina. Permisul fără de care înfieratul se temea să meargă cu mine pînă la etaj.

M-aș fi putut arunca în aer.
Cu el cu tot.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii