O întrebare bine pusă poate juca rolul unui foc de armă

Momente și evenimente comentate de mine. Pe întreg parcursul meu de ziarist postdecembrist, m-am arătat deosebit de atent cu opiniile oamenilor simpli. Am considerat relația cu oamenii simpli drept unul dintre mijloacele de a simți pulsul Țării. Sub acest semn, printre altele, am participat la emisiuni radio de dialog în direct cu ascultătorii. Una dintre acestea, într-o noapte, s-a petrecut pe la finele lui mai 1993, pe postul de radio UNIPLUS. Am consemnat momentul în articolul Șapte ore la «Azilul de noapte» din Expres magazin, 2 iunie 1993:

Postul de radio UNIPLUS a avut excelenta inițiativă de a organiza în fiecare vineri noaptea, sub titlul de „Azilul de noapte“, un dialog în direct cu ascultătorii, susținut de un om public al momentului. Au răspuns pînă acum tirului de întrebări telefonice: Marian Munteanu, Radu Câmpeanu, Corneliu Coposu. Judecînd după telefoanele de noapte pe care le primește Evenimentul zilei, emisiunea se bucură de succes.

Îmi place să răspund la întrebări fie în cadrul unui interviu, fie în cadrul unei anchete. O întrebare atacă mai întotdeauna lucrul la care nu te-ai gîndit mai înainte. Și dacă ea e bine pusă, dacă are adică percutanța unui foc de armă, ea poate face să țîșnească idei surprinzătoare, deseori chiar interesante. Întrebarea joacă astfel rolul unei lovituri scurte, dar precise, menită a tulbura de la locul lor amintiri, idei și păreri pînă atunci ațipite.

Acesta a fost unul din motivele pentru care am acceptat să pierd o întreagă noapte (cea de vineri spre sîmbătă) pentru a răspunde în direct ascultătorilor în cadrul emisiunii „Azilul de noapte“. Un alt motiv a fost și acela că un astfel de dialog reprezintă o bună posibilitate de a cunoaște starea de spirit a cititorilor și ascultătorilor. O întrebare dă seamă nu numai de ceea ce vrea să afle cineva de la o persoană publică, dar și de ceea ce ar vrea să spună acel cineva. Astfel, un dialog cu ascultătorii, dus de-a lungul a șapte ore, de la 23.00 la 6.00 dimineața, se anunța ca un fericit prilej de a ști ce ar vrea să-mi spună cititorii și ascultătorii.

Cu atît mai mult credeam că așa se va întîmpla, cu cît cititorii și ascultătorii nu fac excepție de la o regulă caracteristică jurnaliștilor noștri. Aceea de a pune întrebări nu pentru a afla, ci pentru a dori să afirme propriul punct de vedere.

Am acceptat generoasa invitație a colegilor mai tineri de la UNIPLUS și pentru că posturile particulare de radio, printre care se numără și UNIPLUS, nu încetează a mă încînta prin spiritul lor vioi, prin inteligența îndrăzneață, prin caracterul tineresc. Luate la început drept expresie a unor pasiuni întîmplătoare, posturile particulare de radio s-au afirmat spectaculos în ultimul timp, pînă la a ajunge o realitate de necontestat a presei noastre. Așa cum mi-am dat seama și din dialogul de vineri spre sîmbătă, aceste posturi se remarcă mai ales prin cultivarea întîlnirii sincere și permanente cu radioascultătorii, pe care redactorii au reușit să-i convingă, de-a lungul vremii, că le sunt veritabili prieteni.

Am fost conștient, înainte de a începe dialogul, că el e un intens exercițiu nu numai intelectual, dar și psihologic. Întrebările, ca și răspunsurile, se dau în direct. Ele sunt auzite, astfel, nu numai de cei care întreabă și de cel care răspunde, dar și de cei care ascultă pur și simplu. Pe lîngă eroii activi ai întîmplării, un astfel de dialog presupune și existența a mii de spectatori. În această postură, ei urmăresc dialogul ca pe o confruntare decisivă. Curiozitatea lor e ațîțată la maximum. Ce întrebări se vor pune? Cum li se va face față? Totul ia astfel înfățișarea unei uriașe bătălii cu mii de spectatori nevăzuți. Pentru cel care răspunde, examenul se dovedește extrem de dificil. El are în față o necunoscută: posibilele întrebări. Nu știe dinspre cine vin ele. Dinspre un dușman? Dinspre un prieten?

Ce concluzii se pot trage din trecerea în revistă a celor 58 de întrebări care mi-au fost puse?

1. O mare nevoie de a dialoga cu cineva considerat o autoritate în domeniu. Această nevoie se regăsește și în scrisorile primite la Evenimentul zilei și la Expres Magazin, și în întîlnirile cu cititorii. Oamenii sunt tare curioși să-și verifice punctele de vedere în diferite chestiuni ale momentului. De asemenea, ei așteaptă de la tine o confirmare a punctelor lor de vedere. Știam această nevoie de a dialoga. Cu toate acestea, am rămas surprins aflînd, la 5 dimineața, că unii au petrecut o noapte albă încercînd să telefoneze la Radio de pe la 12 noaptea. De aici putem trage concluzii importante pentru jurnaliști, pentru politicieni.

Pentru jurnaliști, e limpede că se bucură de succes ziarele și articolele care-l iau pe cititor drept partener, evitînd să-l dădăcească, să-i impună punctele lor de vedere.

Politicienii au de învățat că dialogul cu alegătorii nu trebuie să se limiteze doar la perioada campaniei electorale. Oamenii vor să stea de vorbă cu politicienii, să-i întrebe, să le asculte punctele de vedere și să le înfățișeze, la rîndu-le, propriile opinii. Din nefericire, la noi, contactul cu cetățenii se rezumă doar la perioada cînd se cerșesc voturile.

După alegerile din septembrie 1991, puțini politicieni au făcut turnee prin țară, s-au întîlnit cu alegătorii, și-au verificat platformele politice în contact cu cei chemați să le aplice. Dacă în vara lui 1992 domnul Ion Iliescu făcea exces de vizite în țară, de întîlniri zîmbitoare cu oamenii muncii, acum deplasările sale în realitate, în realitatea internă desigur, au devenit tot mai rare. Și nu s-ar putea spune că oamenii n-ar vrea să stea de vorbă cu domnul președinte. Fie și pentru a-l întreba asupra promisiunilor pe care le-a făcut în campania electorală.

2. Indiferent de subiectele la care s-au referit, numeroase întrebări au exprimat o stare de spirit pe care o încearcă populația la ora actuală. E vorba de o îngrijorare ascunsă, răzbind dincolo de cuvinte, referitoare la destinul țării. După aproape patru ani de la actul din decembrie 1989, populația e dezamăgită, obosită de evenimente care n-au dus nicăieri, îngrijorată că nu se întrezărește nimic bun în viitor.

Guvernele postrevoluționare au făcut mare caz de lumina de la capătul tunelului. În multe cazuri, declarațiilor lor au fost demagogice. Pentru că aceste guverne nu s-au preocupat deloc de a convinge populația că la capătul tunelului există o lumină. Sentimentul de orbecăială, de bîjbîire în gol s-a accentuat mult în ultimul timp. În absența unei politici clare la nivelul tuturor instituțiilor puterii, a unui program ferm pe termen lung, a unor obiective lesne sesizabile, s-a născut sentimentul că nu vom mai ieși niciodată din groapa în care am intrat cu toții. Nu întîmplător unii ascultători m-au somat să spun precis, în număr de ani, cît timp vom mai fi în această stare, cînd vom ieși la liman. De aici se degajă o altă concluzie pentru politicienii noștri.

Oamenii nu sunt înspăimîntați de dificultățile vieții cotidiene. Ei sunt înspăimîntați de faptul că la nivelul puterii nu există nici măcar o promisiune că această etapă va fi depășită. În cazul reducerii subvențiilor, de exemplu, primul ministru a ales calea înfloririi unei realități dure. Mult mai bine ar fi fost dacă ar fi recunoscut că după 1 mai prețurile vor crește vertiginos, dar că guvernul are deja pregătit un program pentru a face față acestui fenomen. Mult mai bine ar fi fost dacă dl prim-ministru ar fi arătat sincer, deschis că trebuie să trecem și de hopul acesta pentru a putea spera că vom trăi dacă nu mai bine, atunci măcar nu mai rău. Din acest punct de vedere, antecesorul său, dl Theodor Stolojan, era mult mai priceput. De aceea poate s-a și bucurat de mult mai mare autoritate morală decît dl Nicolae Văcăroiu.

3. Multe întrebări au avut ca temă scandalul corupției. Nu numai pentru că Evenimentul zilei a publicat dezvăluirile generalului Florică, dar și pentru că oamenii sunt realmente preocupați de ascensiunea Caracatiței românești. Cu acest prilej am putut constata din păcate, că la nivelul omului de rînd există un scepticism fundamental în ce privește posibilitatea unei lupte eficiente împotriva corupției. Se manifestă, ne-am putut da seama, o mare neîncredere în Justiția românească. E aceasta și rezultatul contactului pe care-l are zilnic omul simplu cu reprezentanții Justiției noastre. La nivelul omului simplu s-a încetățenit, de asemenea, și sentimentul că presa scrie degeaba. Sentiment extrem de periculos nu numai pentru cititori, dar și pentru noi, cei care scriem la gazete. Pierderea încrederii în eficiența presei face din a patra putere în stat o putere inutilă, de dragul artei.

4 .La nici un ascultător care a întrebat n-am întîlnit o poziție
pro-Iliescu sau pro-FDSN. Ponderea cea mai însemnată a fost reprezentată de întrebările anti-Iliescu sau anti-FDSN. Desigur, o explicație o poate da și convingerea ascultătorilor că în persoana mea se găsește un critic al domnului președinte și al partidului său.

Nu e mai puțin adevărat însă că acest lucru exprimă un fenomen interesant. Avînd în vedere condițiile dialogului, normal ar fi fost ca adepții convinși ai președintelui Iliescu să pună întrebări, să mă contrazică. Ei există, firește. De ce nu se manifestă?

Pentru că, după opt luni de la realegerea dlui Ion Iliescu, falimentul e atît de limpede, încît nici iliesciștii convinși n-au curaj să se manifeste. Fenomen extrem de primejdios pentru autoritatea domnului președinte.

Avem de învățat, în continuare,  de la cititorii noștri

Spiritul critic, inteligența ghicită dincolo de întrebări, atitudinile civilizate, umorul bănuit – toate aceste trăsături ale celor ce au pus întrebări au făcut din dialogul de vineri spre sîmbătă o extraordinară experiență pentru jurnalistul care, cu modestie, pretind că sunt. M-am convins, încă o dată, că avem de învățat în continuare de la cititorii noștri.