O lume în care politicienii nu-și trăiesc viața, ci presa

Ajuns la ananghie, Nick Naylor, PR-ist de succes în America, vrea să se sinucidă în cimitirul Arlington din Washington. Pentru că n-are frînghie în portbagaj, eroul ia cu el, pentru a se spînzura, niște cabluri electrice. Ajuns în marginea platformei cu mormîntul lui J.F. Kennedy, Nick Naylor se gîndește că l-ar putea opri poliția parcului. Imediat îi trece prin fața ochilor o știre despre prinderea lui:

„Naylor arestat cu cabluri electrice lîngă mormîntul lui JFK. Afirmă că i-a murit bateria de la mașină. Căuta «inspirație» într-un moment dificil. Judecătorul cere examen psihiatric”.

Nick Naylor se gîndește că poliția parcului dăduse drumul dobermanilor. De îndată îi apare în fața ochilor și titlul:

„Resturile din apropierea mormîntului lui JFK identificate ca fiind ale lui Naylor”.

Nick Naylor e personajul principal al romanului „Fumatul strict permis”, semnat de Christopher Buckley. Fără să și-o fi dorit în chip special, Christopher Buckley, nu mai prozator satiric, dar și gazetar american de prestigiu, ne propune în literatura sa o lume în care personajele sunt obsedate de cum vor scrie ziarele și cum vor da televiziunile despre faptele mari și mici ale existenței lor. Într-un alt roman al lui Christopher Buckley, „Deranj la Casa Albă”, eroul, Herbert Wadlough, e asistentul personal al președintelui nou ale, Tucker. Președintele în exercițiu, Ronald Reagan, refuză să plece de la Casa Albă. Se caută soluții pentru a rezolva situația. Cineva propune o injecție cu novocaină, cauzatoare de moarte, avînd în vedere vîrsta fostului. Reacția lui Herbert Waldough:

„În fața ochilor a prins să mi se învîrtă un cap de pagină a unui ziar de scandal: Reagan ucis de o injecție administrată din ordinul lui Tucker. În mod normal, nu sunt convingător la ședințe, dar am luat cuvîntul și mi-am expus părerea sinceră că aceasta nu era o opțiune valabilă”.

Romanele lui Christopher Buckley se petrec în lumea politicii. Explicabil de ce personajele își gîndesc spusele și faptele raportîndu-se în permanență la presă. Presa, la rîndu-i, pîndește fiecare gest și cuvînt al politicienilor. Dacă întîmplarea e senzațională, întreaga presă se năpustește asupra ei, o descoase, o dezbate, o toacă zile-n șir și prin asta o influențează decisiv.

În romanul „Nu te porți așa cu prima doamnă”, prima-doamnă a Americii e acuzată că și-a ucis soțul într-o păruială de tip conjugal. Ancheta și procesul intră în mașinăria infernală a presei. Președintele avusese o amantă, actrița Bebette Van Anka. Notează Christopher Buckley:

„Relația specială dintre ei fusese subiect neîntrerupt de articole, care variau între titlurile sonore din Times (ACTRIȚA CARE A PETRECUT 56 DE NOPȚI LA CASA ALBĂ, cu subtitlul «Soțul bogătaș invitat și el de patru ori»), pînă la cele mai exuberante, din ziarele de scandal vîndute prin supermarketuri (NOPȚILE DE EXTAZ ALE LUI BABS CU KEN). Într-unul dintre aceste ziare, era citat cineva care spusese: «Babette Van Anka, face gură, pițipoanca!»‘‘.

În paranteză fie spus, nu cred că persoana noastră ar fi scris altfel despre o „relație specială” a președintelui României!
Confruntarea dintre amantă și nevastă la Proces, transmisă în direct de televiziuni, ia proporții planetare:

„Peste un miliard și jumătate de ființe omenești dăduseră drumul la televizor. Încă odată, piloții de avion sunară la serviciu ca să anunțe că sunt bolnavi, operațiile chirurgicale programate se amînară. Pînă și lansarea la apă a celui mai nou portavion american, Tom Clancy, fu amînată, din motive tehnice fictive. Era un eveniment pe care nimeni nu voia să-l rateze”.

Într-o manieră fantastic-ironică, Christopher Buckley schițează o lume în care politicienii nu-și trăiesc viața, ci presa. E lumea de azi. Din America și, poate, chiar și din România.