O moștenire a Războiului Rece: NATO

După 1990, euforia iscată de prăbușirea comunismului a atins grav luciditatea analiștilor. Chiar dacă între timp s-a renunțat la metaforele ieftine inițiale, metafore menite mai degrabă a cînta decît a despica firul în patru, totuși privirea cercetătorilor continuă să fie tulburată de noutatea evenimentului. Criza de nuanțare analitică își spune cuvîntul nu numai în judecarea realităților postcomuniste, limitate arbitrar doar la fostele țări socialiste, dar și în retrospectiva asupra Războiului Rece. Văzut de unii ca un război de-adevăratelea – Cel de-al treilea război mondial –, Războiul Rece și-a avut efectele sale dezastruoase. Porniți să le descopere și să le arate lumii, cu bătăi cocoșești din aripi, cercetătorii se opresc de obicei asupra „lagărului sovietic”. Tomuri întregi n-au altă temă decît efectele negative ale Războiului Rece asupra țărilor aflate pînă în 1989 sub dictatura comunistă. Aș fi spus că nimeni n-a încercat să-și ridice privirea deasupra întregii planete, pentru a se întreba și despre moștenirea mondială a Războiului Rece, dacă nu mi-ar fi căzut în mînă lucrarea lui George F. Kennan, At a Century’s Ending: Reflections, 1982-1995, apărută în 1997 în SUA. Autorului nu-i trebuie cine știe ce prezentare. E vorba de celebrul George F. Kennan, cel care, în 1947, avea să lanseze teoria stăvilirii tăvălugului sovietic, temelie a politicii americane intrate în istorie sub numele de „îndiguire”.

Ce spune Kennan în lucrarea sa? Deși n-a făcut prăpăd uman și material, precum cele două războaie mondiale, războaie fierbinți, ca să le zicem așa, cel de-al treilea, Războiul Rece, a afectat totuși starea planetei. Autorul enumeră printre efectele mondiale negative ale Războiului Rece împărțirea politică a continentului european timp de aproape o jumătate de secol, uriașa risipă de surse în cursa frenetică a înarmării, inventarea și fabricarea armei nucleare, rămînerea pe planetă, chiar dacă încă nefolosite, a unor stocuri radioactive. Dat fiind că problematica volumului semnat de George F. Kennan vizează doar tangențial moștenirea Războiului Rece, mi-aș permite să continuu întreprinderea începută de autor, adăugînd efectelor evidențiate de analistul american alte cîteva, la fel de importante. M-aș referi îndeosebi la faptul că Războiul Rece a creat instituții europene și mondiale vizînd, prin definiție, preîntîmpinarea înaintării comunismului dincolo de hotarele stabilite de Ialta. E vorba, desigur, de NATO și de Consiliul Europei. După prăbușirea comunismului, lumea s-a trezit în brațe cu acești doi giganți consumatori de bani prin funcționărimea angajată, printr-o întreagă infrastructură. Ar fi fost normal ca, atît NATO, cît și Consiliul Europei, instituții create pe perioada Războiului Rece, să dispară odată cu prăbușirea inamicului împotriva cărora au fost ridicate, asemenea unor metereze. Din nefericire, acest proces firesc rămîne extrem de dificil. Renunțarea la NATO nu înseamnă, cum s-ar crede, abandonarea de către Occident a apărării strategice de un inamic potențial. Nu de alta, dar inamicul, adică Uniunea Sovietică, a dispărut. Oricît s-ar strădui adepții ținerii în viață a NATO să ne convingă de pericolul pe care-l mai reprezintă Rusia, e greu de crezut că Occidentul mai e amenințat dinspre Răsărit ca pe vremea Războiului Rece. Dacă există o tendință expansionistă a Rusiei, în nici un caz ea nu mai poate atinge forța mondială pe care o avea răposata Uniune Sovietică. Continuînd o politică dusă de cîteva secole, Moscova nu va renunța, desigur, la a juca un rol în afacerile europene și chiar mondiale. Numai că terenul jocului e net diferit de cel din perioada Războiului Rece. Bătălia pentru păstrarea NATO, bătălie în care se înscriu toate discuțiile privind restructurarea organizației, lărgirea sa spre Est, este, în ultimă instanță, rezultatul extraordinarei presiuni pe care o face acest gigant pentru a putea supraviețui. Să nu uităm că dispariția NATO nu înseamnă atît absența unei cetăți împotriva unui inamic potențial, cît mai ales rămînerea pe drumuri a unei armate de funcționari. De-a lungul Războiului Rece, NATO și-a creat o birocrație proprie, bine plătită, o birocrație consumatoare de bani, și care, evident, n-are nici un chef să rămînă șomeră.

Mult mai limpede e lupta pentru supraviețuire, cu orice preț, în cazul Consiliului Europei. Prin statut, acest organism continental e un club select, menit a admite doar țările care îndeplinesc standardele în materie de democrație. Consiliul Europei s-a vrut, așadar, o instituție menită a contrapune democrația occidentală totalitarismelor din Est. Odată cu prăbușirea comunismului, Consiliul s-a văzut fără obiect. Drept urmare, a avut loc o subtilă modificare de statut, prin care instituția e considerată nu un club, ci o școală a democrației. Sub acest semn, Consiliul Europei nu numai că a supraviețuit Războiului Rece, dar, mai mult, și-a lărgit sfera de activitate, incluzînd și țări îndoielnice la capitolul democrație, cum ar fi Ucraina și Rusia. Și aici întîlnim o birocrație care-și vede amenințată existența de noile condiții internaționale. O moștenire a Războiului Rece, de care lumea nu știe cum să mai scape.