O noapte cu bătrânul Sosso

Să-ţi pară rău după moartea lui Stalin dintr-un serial rusesc e un semn ciudat. Să mai şi scrii despre asta pare curată nebunie. Nu era totuşi văzut în chip de poet romantic, deşi scrisese astfel de poeme în timpul studiilor de la seminarulul teologic. Dar cum sentimentul meu era legat de lectura recentă a unui roman de personaj şi de suprapunerea perfectă din mintea mea între interpretarea actorului şi unul dintre „eroii” cărţii, am trecut peste bariera intimidantă a unei figuri capabile de cruzimi de neimaginat, tulburând gândul numai la închipuirea unor astfel de imagini, privilegiindu-mi instinctul de a nu scăpa câteva reflecţii despre Stalin ca om lipsit de identitate.

Idei, exact ce detesta Sosso, Kobe sau Stalin – aceeaşi figură declinată în fel şi chip în funcţie de etapa vieţii sale. Cu cât avansa spre maturitate, cu atât drumul său a luat un viraj spre clandestinitate, învâţând din fiecare experienţă despre natura urmană, făcând din aceasta arma sa de rezistenţă. Dacă Lenin era un vizionar, un om de idei, Stalin era contrariul său, având un parcurs de umbră, detestându-i pe primii, căci erau prea greu de înţeles. Om lucid cu un singur obiectiv: Puterea.

Alexandr Soljeniţîn a scris un roman dedicat prietenilor săi de la charachka, nume dat unor închisori sovietice de tip laborator de cercetare, unde lucrau oameni de ştiinţă pe proiecte de interes strategic. Închisoarea devine un loc de întâlnire eliberator, a unor minţi strălucite, asemenea unui personaj sublim. Inginerul Bobyne, rămas fără niciun suflet apropiat în viaţă, îl înfruntă fără teamă pe însuşi Abamukov, Ministrul Securităţii Statului:

„Omul căruia i-aţi luat totul nu mai e sub tutela dumneavoastră, căci şi-a regăsit libertatea.”

Desfăşurat pe durata a trei zile, romanul Primul Cerc (Le Premier Cercle, ed. Robert Laffont, 2023, trad. Louis Martinez) sacrifică o noapte, pe lungimea a o sută de pagini, pentru a contextualiza activitatea laboratorului de cercetare acustică din cadrul închisorii de la Marfino. Deţinuţii şi-au încheiat cele şaisprezece ore de muncă la un sistem de codare a vocii umane şi de interceptare a comunicaţiilor.

Noaptea e pentru figura „Şefului ales de Dumnezeu”. Deşi un solitar, Stalin (1878-1953) are nevoie de contactul aghiotanţilor pentru a le testa zelul, ştiind dintr-o mustaţă când să-i sacrifice. Excesul de zel nu le asigură conservarea, ci e de fapt „une chute en avant”, Stalin fiind mult prea abil în a-i fi demascat, ştiindu-le de mult punctele slabe, nivelul mediocru şi erorile de parcurs. La fel ca şi în film, Abamukov aproape că-şi regretă ascensiunea fulminantă, căci lună de lună are de trecut testul întâlnirii din toiul nopţii cu Tătucul său. Şi nu e un simplu raport de rutină. Stalin are 70 de ani, e într-o permanentă stare de spirit gri şi detestă să fie întrebat de sănătate.

„Bătrânețe de câine… Fără prieteni. Fără iubire. Fără credinţă. Fără dorinţe.”

Slăbiciuni au ceilalţi, el e „vulturul munţilor”. Are o forţă incredibilă în a-şi asculta instinctul.

„Ceea ce era înspăimântător la Stalin era că primul pas greșit în fața ochilor săi avea aceeași gravitate ireparabilă ca și greșeala fatală a unui om care mânuiește un detonator. Asta pentru că nu asculta justificările, avea un dispreț chiar să acuze. Când vârful uneia dintre mustăți începea să tremure, sentinţa era deja dată în mintea sa, iar condamnatul, care nu bănuia nimic, pleca liniștit; urma să fie arestat în timpul nopţii și împușcat în cap dimineața”.

Pentru Stalin, timpul şi spaţiul erau lipsite de semnificaţie. În plină noapte, aşezat pe canapeaua sa otomană, plină de perne înflorate, într-o lumină slabă de abatjour, rumegă a nu ştiu câta oara propria-i biografie, nemulţumit de opera armatei de scriitori puşi să i-o scrie, salvată datorită intervenţiilor directe ale protagonistului, scoasă în 5 milioane de exemplare, mult prea puţine pentru un asemenea devotament adus poporului său.

Serialul Jukov (în 12 episoade, scris şi produs de Aleksey Pimanov, 2012) e un film de destin uman, dar şi o dovadă de memorie a istoriei şi culturii ruseşti prin cinematografie. Interpretarea lui Anatoliy Dzivaev (1946-2016) în rolul lui Stalin s-a suprapus perfect peste imaginea mea din Primul Cerc, deşi scenariul nu are la bază romanul lui Soljeniţîn.

Actor al Teatrului din Moscova, Artist Onorific al Federaţiei Ruse, Artistul Poporului în Oseţia de Nord, Anatoliy Dzivaev l-a jucat pe Stalin în 9 filme. Povestindu-şi prima experienţă, pe când era regizor şi punea în scenă piesa „Pravda Pamyatya” de Abdulin, el a trebuit să intervină în mod direct în urma veştii îmbolnăvirii unuia dintre actori. În piesă e un dialog faimos în care Stalin îl sună pe Brejnev: „Deci dormi? Şi ţara merge singură!” Iată pregătirea intrării lui Anatoliy Dzivaev în scenă, povestită chiar de el:

„[…] mi-am pieptănat părul pe spate, l-au vopsit gri, m-au bărbierit și au lăsat o mustață. S-a dovedit a fi o asemănare decentă. Prima apariție a lui Stalin a fost așa: mi-am aprins pipa, iar când profilul meu s-a luminat în întuneric, toată sala s-a ridicat! Era ca și cum generalissimul era încă viață, chiar dacă că ne aflam în 1981. Erau pe cale să strige cu toţii „Trăiască Tovarășul Stalin!” A trebuit să le fac un semn cu mâna și abia atunci publicul și-a permis să se așeze la locurile lor. Ca elevii de clasa I… O fotografie a acestui rol a ajuns mai întâi în ziare, iar apoi la autorii unui documentar despre Stalin. Nu am primit atunci rolul, dar zarurile fuseseră aruncate. L-am jucat pe Stalin într-un proiect, a urmat un altul – și apoi a început totul. Și de atunci până în ziua de azi.” (sursa sobesednik.ru)

Actorul a refuzat orice propunere de a-l interpreta pe Stalin într-un cadru privat, în chip derizoriu. Niciodată nu a avut nevoie de mult machiaj, era de ajuns să-şi coafeze părul spre spate şi intra imediat în personaj. Anatoliy Dzivaev a declarat că a fost mereu surprins de viaţa simplă dusă de Stalin. Un actor care a cercetat în detaliu personajul înainte de a-l juca. (sursa foto actor: kino-teatr.ru)

„Cu cât un personaj este mai complex, cu atât mai interesant este să lucrez la rolul său. Îl tratez pe Stalin ca pe un personaj foarte interesant. Era atât de diferit încât în doar 5 minute putea să-şi schimbe comportamentul de 50 de ori. Înainte de a prelua rolul, am citit mult despre el, inclusiv documente de arhivă și materiale secrete. Pot să vă spun că munca nu a fost deloc una ușoară. Imaginea lui Stalin în cinematografie este adesea asemenea unui personaj de desene animate: fumează o pipă, vorbește cu accent. Nu-mi place un Stalin caricatural.” (sursa sobesednik.ru)

Soljeniţîn scrie un personaj la antipodul unui Stalin caricatural, noaptea din roman e pretextul unei analize a unei vieţi întregi, încercând să-i descopere misterul. Poate fi o sursă de inspiraţie pentru munca unui actor ca Dzivaev, sau, ca în cazul meu, pentru a avea în sfârşit o bază de înţelegere a unui comportament uman de nepătruns. Iar pentru alţii, pentru a avea o imagine care să susţină paginile din manualul de istorie, mult prea factual şi sec.

Descriind viaţa de clandestinitate a lui Koba, plină de sejururi prin închisori, scriitorul notează:

„Își pierduse identitatea și nu știa unde să găsească o ieșire.”

Departe de a fi vreun revoluţionar în suflet, în tinereţe, lui Stalin i se propune să colaboreze cu poliţia secretă Okhrana, să le aducă informaţii din mijlocul revoluţionarilor. Aşa încep rapoartele secrete semnate „Koba”, dar mai ales jefuirea şi teroarea din vremea primei revoluţii ruseşti. Stalin era cunoscut drept un tiran al „exproprierilor”, sub efectul unor scrisori anonime ameninţătoare care îi făceau pe comercianţii armenieni să trimită fără ezitare sumele de bani cerute. „Nu era vorba de literatură, nu mai era pliante, nici demonstrații, ci adevărata acțiune revoluționară.” Ştia cum să-şi recruteze subordonaţii, capabili să-i asculte ordinele şi să-i umple conturile. Aceasta este partea parcursului său pe care ar fi dorit-o secretă. Şi poate devierile sale vin de aici. „Fantoma colosală a lui Azef planează asupra sa în fiecare noapte, în fiecare zi din viața lui”, Azef fiind un membru al partidului social-democrat şi informator al poliţiei secrete, deci cunoscător al acţiunilor exproprierilor. Stalin nu s-a liniştit până nu a aflat că arhivele Securităţii au ars, dispărând o dată cu ele şi faptele lui Kobe, pentru totdeauna. Însă identitatea îi fusese deja zdruncinată, poate chiar încă de la naştere, fiind un copil nelegitim. Cert e că i-a tratat pe toţi apoi ştiind că au oricum ceva de ascuns, o parte sumbră, un secret. Multe dintre acţiunile sale absurde erau ca nişte mici doze de dopamină pentru un om detaşat de orice realitate obiectivă: pentru a-şi uşura respiraţia, era capabil să taie toţi chiparoşii din Crimeea şi să replanteze eucalipt din Australia. Stalin tranforma în mediocritate tot ce atingea pentru că rari erau cei care îi făceau faţă, precum Jukov, datorită unui puternic simţ al moralei. Lipsa identităţii e în strânsă legătură cu lipsa eticii şi a moralei. Soljeniţîn scrisese într-un alt pasaj despre ce consecinţe în plan fizic poate avea o negare voluntară a unui simţ moral existent: „obligația de a-și ascunde în permanență gândurile și de a-și reprima instinctul îi arcuise silueta, îi făcuse privirea răuvoitoare, îi încadrase buzele cu brazde aspre.” Dar când acest simţ etic este inexistent, lipseşte baza identităţii şi urmează delirul de după, ca în cazul lui Stalin. Noaptea vine pentru noi, muritorii, nu şi pentru Atotputernicul, căci el nu-şi poate permite un astfel de răsfăţ. „Țara, fiind fără griji, putea să doarmă liniştită, dar Tatăl ei nu avea dreptul să facă asta!”

Nu credeam că voi scrie vreodată despre Stalin, dar datorită jocului actorului Anatoliy Dzivaev m-am oprit asupra figurii unei personalităţi ale istoriei. Mă vedeam scriind mai degrabă despre Nerjine si dialogurile sale cu pictorul Kondrachov-Ivanov. Primul Cerc e un roman de personaj, fiecare construit în detaliu, un roman de citit şi recitit.

Mase, 18 Februarie 2025

Notă: traducere liberă, citatele originale pot fi trimise, la cerere.