O obsesie moldo-valahă: Întîlnirea Președintelui român cu Președintele american

Momente și evenimente comentate de mine. România lui 2025 pare a fi obsedată de întrebarea:
Cînd va avea loc întîlnirea Donald Trump – Nicușor Dan?

O noutate? Evident nu. Postdecembrismul e marcat de așteptarea unei întîlniri între președintele României (indiferent care ar fi acesta) și președintele american (indiferent care ar fi acesta). Față de acest sindrom al slugărniciei m-am ridicat totdeauna. Am făcut-o și în comentariul semnat în Evenimentul zilei din 29 septembrie 1994, O întîlnire normală Iliescu – Clinton, prilejuit de dialogul dintre Iliescu și Clinton, din 27 septembrie 1994.

„Cînd Iliescu apare / Soarele răsare!“ Acest legendar slogan fesenist, formulat mai ales de gurițele gingașe ale nu mai puțin gingașelor admiratoare, pare să-și fi găsit confirmarea în cazul jurnaliștilor care-l însoțesc pe Ion Iliescu în turneul său american. Intensa prezență prezidențială la cîțiva pași distanță le-a încălzit acestor gazetari privirile îndeobște înghețate. Ca o nară gîdilată de o rază de soare, scrisul lor a strănutat vesel. Urmarea: corespondențele trimise de ei stau sub semnul unei jubilații gata să atingă apoplexia. Avînd, așadar, avantajul de a fi, la ora redactării acestor rînduri, nu în preajma lui Ion Iliescu, ci la cîteva mii de km distanță, îmi pot permite o judecată calmă a deja celebrei întîlniri cu Bill Clinton. Cum trebuie văzut acest moment? Cu o privire umedă de admirație, cum fac jurnaliștii care-l însoțesc pe Ion Iliescu și penițele proguvernamentale, și proprezidențiale din țară? Sau cu o privire chiorîșă, cum fac adversarii din presă și din politică ai președintelui? După părerea mea, ambele perspective sînt exagerate. Întîlnirea Iliescu – Clinton nu trebuie nici supraestimată, nici subestimată. Ea a fost o întîlnire normală. A fost normal ca Ion Iliescu să aibă, în sfîrșit, o întîlnire cu președintele american. O simplă privire aruncată asupra mișcărilor prezidențiale din ultimii cinci ani ne dezvăluie existența unui țel urmărit cu o dramatică înverșunare: recunoașterea de către SUA. Ținînd cont de o asemenea stăruință, faptul că președintele Bill Clinton a catadicsit să se lase întîlnit de Ion Iliescu mi se pare firesc. Mi s-ar fi părut nefiresc să fi făcut nazuri și de data asta.

S-ar putea ca Bill Clinton să aibă o părere proastă despre angajarea lui Ion Iliescu sub semnul democrației și al economiei de piață. S-ar putea, din acest punct de vedere, să-i fi plăcut să strîngă fotografic mîna altcuiva decît lui Ion Iliescu. Ar fi fost însă dovada unei imbecilități politice dacă ar fi dat curs acestor trăiri subiective. Gesturile și declarațiile unui lider ca Bill Clinion sînt stăpînite nu de sentimente, ci de rațiunea de stat. Aceasta i-a șoptit că ar fi o mare greșeală să-i dea mereu peste degete, cu nuiaua, unui lider care întinde Americii mîna, surîzător, de vreo cinci ani. Mai ales cînd acest lider are cîteva atuuri peste care nu se poate trece. A cîștigat două alegeri considerate de americani ca fiind libere și corecte. E conducătorul unei țări care, prin poziție și mărime, are o importanță deosebită în context balcanic și chiar european. E un politician a cărui abilitate în plan extern l-a adus în postura (rîvnită de mulți alți șefi de stat europeni) de a avea relații binevoitoare cu toate părțile aflate în conflict în Iugoslavia. Se află în fruntea unei țări care a răspuns prompt „Da!“ ori de cîte ori americanii au sunat goarna pe planetă. Chiar dacă uneori (vezi războiul din Golf, războiul din Bosnia), această tresărire de țară cuminte, supusă, a costat-o enorm din punct de vedere economic.

A fost normal, de asemenea, ca întîlnirea Iliescu – Clinton să aibă loc la un hotel din New York și nu la Casa Albă. Evitînd să-l poftească într-o vizită de stat, Bill Clinton a ținut să marcheze distanța care-l mai separă încă pe Ion Iliescu, în ochii americanilor, de alți lideri din Est, care au beneficiat de fericirea unei primiri pe rîvnita pajiște de la Casa Albă. E limpede că în această rezervă ostentativă au cîntărit greu informațiile președintelui american despre situația internă din România. Între a-l primi pe Ion Iliescu la Casa Albă și a refuza să stea de vorbă cu el, Bill Clinton a ales o soluție intermediară: întîlnirea la un hotel din New York. De la acest moment, Ion Iliescu poate merge și înainte și înapoi. Înainte, spre o vizită oficială în SUA. Înapoi, spre izolarea anterioară. Totul depinde numai și numai de președintele român. Mai precis de capacitatea acestuia de a-i convinge pe americani că declarațiile sale în favoarea democrației și a economiei de piață sînt expresia unor convingeri intime și nu rezultatul unui calcul șiret, de tip ceaușist: acela de a trage Occidentul pe sfoară.