O plimbare pe Calea Victoriei (I)

Din “Plimbări prin locuri vechi din București” (Strolls in Old Corners of Bucharest),

Ethel Greening Pantazi si Julieta Theodorini In Editura “Cultura Nationala”, Bucharest, 1926

 

Demult, când Dimbovitza, limpede și strălucitoare, curgea printre pajiști înflorite, oamenii din jur spuneau: „Apa dulce a Dambovitzei, cine te gustă, nu te va părăsi niciodată”. Dambovitza de astăzi insa, închisă, incercuita, murdara și deloc apetisanta, și-a pierdut farmecul pentru București, și pare imposibil de crezut că este același râu când îl redescoperi în toată frumusețea sa imaculată, la câțiva kilometri de oraș.

Stând pe podul de la poalele Calea Victoriei, pregătit pentru o plimbare lejeră de-a lungul arterei principale a traficului din București, vedem pe malul drept al râului monumentalul Tribunal de Justiție și Palatul Senatului, acum în construcție. Apoi urmeaza un gimnaziu cu o sală de sport cu piscină, iar chiar în spatele unui mic parc pitoresc, se afla  o biserică mică,

Biserica veche Sf. Spiridon, construită de Constantin Mavrocordat în 1701.

Trebuie să coborâm câțiva pași pentru a intra și a examina icoana minunată în fața căreia se află o grămadă de scrisori cu cereri pentru intervenția sfântului bun în favoarea scriitorilor. Firele aurite care înconjoară icoana provin din „beteala” sau ornamente de voal de nuntă ale mireselor căsătorite în biserică, cu siguranță de la mirese căsătorite fericite și recunoscătoare. Nu departe pe malul râului, în dreapta, se află dealul pe care se află cea mai veche clădire existentă din București, așa-numita Biserică Bucur. Așezata sus pe un fragment de zid al fortăreței, este un subiect preferat pentru pensula artistului, iar oaspeții din București nu vor regreta că au făcut o scurtă abatere de pe șosea pentru a saluta modestul strămoș al numeroaselor biserici pe care le vor vedea în timpul plimbărilor lor prin Bucuresti.

Înainte să ne îndreptăm pe aglomerata Calea Victoriei, vedem în dreapta cladirea Oficiului Poștal și, în vizavis, banca de depozite de stat (CEC-ul de astazi), unde se administrează Fondurile Financiare. Construita in stilul Renasterii Franceze, este considerată pe drept cuvint, una dintre cele mai frumoase clădiri din București. Biserica de lângă Poștă este moderna și interesanta în special pentru credincioși, deoarece conține relicve ale Sfântului Ciprian. Acum ajungem la colțul străzii Lipscani, pe care se află majoritatea băncilor principale, inclusiv Banca Națională, care poate fi văzută din acest colț cu o frumoasă statuie a lui Eugen Carada, fondatorul, într-un colț al curții. Pe strada Lipscani se află și multe magazine comerciale; de fapt, este inima districtului comercial. În trecut, era ocupată în întregime de comercianți evrei, în timp ce majoritatea mărfurilor proveneau din Leipzig, de unde și numele străzii.

Continuând pe lângă Prefectura Poliției pe partea dreaptă, cu fosta Legație Rusă puțin mai departe, iar pe stânga se află intrarea într-o arcadă în stilul celor văzute în orașele italiene. Câțiva pași mai departe, chiar lângă o bijuterie, un pasaj duce în spatele depozitelor către Biserica Doamnei. Ca o doamnă în circumstanțe reduse, această mică biserică pare să se micșoreze sensibil in fața de cutiilor de ambalaje și a baloților de bunuri stivuiți în jurul ei. Biserica Doamnei, ‘Princess Church’, construită în 1863 de Serban Cantacuzino, la cererea soției sale, este interesantă pentru ce ofera unui observator atent, în ciuda ravagiilor timpului și neglijenței. Lângă paravanul altarului, se găsește „Epitaf” care reprezintă înmormântarea lui Hristos, brodat chiar de Prințesă. În colțul din dreapta jos se află figuri îngenuncheate ale donatorilor și a doi copii, toți cu coroane pe cap.

Pereții pictați în frescă sunt întunecați de fum, dar unele fragmente din ele pot fi admirate, arătând adaptări originale după modelele bizantine. Recent, un cetățean cu spirit public a închis biserica cu un gard, iar reparațiile cu siguranță la acest suvenir interesant al unui prinț care s-a distins printre apărătorii Vienei de turci, vor urma în curând.

Acum ajungem la Bulevardul Elisabeta, o alee largă și modernă, la fel de animată ca însăși Calea Victoriei. Privind în sus pe bulevard, spre dreapta vedem monumentul impunător al lui Ion Bratianu, cu inscripția: „Prin propriile noastre brațe, prin propriile noastre inimi, prin propriile noastre creiere!” Aceasta a fost doctrina acestui mare lider politic care a avut un rol esențial în aducerea regelui Carol în România și care, alături de regele luminat, a ajutat România să-și descopere propria putere în toate domeniile activității umane. La scurtă distanță, mai departe de bulevard, se află statuia lui C. A. Rossetti, contemporan cu Bratianu, si care, prin scrierile sale și elocvența sa convingătoare, a contribuit mult la sucesul marii sarcini de emancipare a Romaniei.

Soția lui Rossetti a fost o englezoaică, născută Mary Grant. Pe basorelieful piedestalului statuii, ea este reprezentată cu brațul în jurul fiului ei tânăr, ascultând un discurs ținut de soțul ei. Curajoasa sa tovarășă și împreunătoare a anilor de exil și greutăți, această femeie excepțională este încă amintită în București de o stradă rezidențială numită „Maria Rossetti”. Mai departe pe bulevard, o alta statuie este ridicata în memoria lui Pake Protopopescu, un iubitor și binefăcător al orașului al cărui primar a fost de mai multe ori. Colțul pe care ne aflăm ar putea fi numit pe bună dreptate Centrul Bucureștiului. În apropiere se află aproape toate cluburile de top, hotelurile, restaurantele și cele mai bune magazine. Doi polițiști foarte ocupati trebuie să reglementeze un trafic aglomerat, cât pot ei de bine.

În stânga, Cercul Militar (Clubul Ofiterilor) finalizat în 1916 și luxos amenajat are un întreg bloc doar pentru el. La colțul străzii Edgar Quinet, găsim Hotelul și restaurantul Capsa fără pretenții dare despre care vorbesc toti scriitorii care au vizitat Bucureștiul în ultimii șaizeci de ani.

Capsa, obișnuia să fie locul de întâlnire al tinerilor bogati si la moda, ai orașului, mai ales la ora aperitivului, dar de când cu automobilele, vechile obiceiuri de relaxare dispar, iar frumusețile care trec pe acolo nu mai întâlnesc privirile evaluatoare care le așteptau aici acum zece ani.

Următorul punct de interes este Teatrul Național (în stânga), o instituție dragă inimilor Bucurestenilor. Timp de nouă luni ale anului au loc reprezentații în fiecare seară, cu frecvente matinee. Piesele clasice traduse din engleză, franceză sau germană alternează cu lucrări originale românești. În fiecare sezon se organizează concursuri de premii pentru încurajarea tinerilor dramaturgi, iar piesele câștigătoare sunt prezentate pe scenă; Shakespeare este foarte apreciat. Sezonul trecut, Nevestele Vesele din Windsor, Negutatorul din Venetia și Visul unei nopți de vară, au fost jucate de mai multe ori și au fost montate splendid, G. B. Shaw este de asemenea foarte cunoscut publicului, „Caesar and Cleopatra” a atras un numéros public, iar St. Joan a fost cea mai de succes piesă jucată pe parcursul sezonului, locurile fiind vândute cu mult timp înainte. Acest lucru s-a datorat, în mod clar, si faptului că rolul principal a fost interpretat de Maria Ventura[1].

 

[1] Marie Ventura, (1888 – 1954) actriță și regizoare de teatru româno-franceză. A fost prima femeie care a regizat o piesă la Comédie-Française. Între 1929 şi 1936 condus Teatrul Maria Ventura cu care a dat spectacole în Capitală, cât şi în întreaga ţară. A jucat, în primul film românesc de ficţiune, „Independenţa României”, în rolul reginei Elisabeta.