O sugestie pentru „salvatorii” nației

De vreo două săptămâni, noul locatar de la Cotroceni, marioneta ideală pentru păpușarii deloc secreți, se întâlnește cu fruntașii  partidelor politice parlamentare și tocmește proiectul viitorului cabinet de la Victoria, dar și programul de guvernare. Fiecare formațiune încearcă să „tragă spuza pe turta” sa și  condiționează prezența la actul ministerial ba de una, ba de alta. Un spectacol de toată  jena, cu indivizi de a căror incompetență se leagă dezastrul ultimilor ani, însă nici  că le pasă! Pozează în inocenți, în „salvatori” ai nației, deși lumea îi știe de curve ordinare și  cum să nu te apuce pandalia? Tuturor ăstora le-aș  recomanda să citească niscaiva confesiuni de război, ca să se trezească  la realitate și să se apropie de pioșenie. Că nu degeaba înaintașii noștri s-au  jertfit aiurea pe front! Bunăoară, în jurnalul său din 1941, preotul Marin H. Dumitrescu[1] își  nota niște impresii cutremurătoare, de luat aminte pe vecie:

-„Răniţii sosesc cu duiumul. E ceva de groază. Orice speranţă de supravieţuire s-a stins! Singura nădejde de scăpare e să fii rănit şi evacuat. Din această psihoză, mulţi soldaţi au recurs la automutilare (mână sau picior), însă toate asemenea cazuri au fost descoperite şi foarte aspru pedepsite, chiar şi cu pedeapsa capitală «împușcarea» (moartea)”;

-„Mi se înmânează un plic de la comandantul Companiei 8 Mitraliere, din Regimentul 9 Vânătoare Gardă, Bucureşti, prin care mă încunoştiinţează că fratele meu, sergent T.R.  Dumitrescu H. Mircea, din unitatea sa, a murit în luptele de la Freudental, Ucraina, în ziua de 7 septembrie 1941, şi a fost înmormântat la liziera de salcâmi de pe marginea şanţului antitanc din comuna Dolnik. A fost un moment de disperare sufletească ce nu poate fi redat sub nicio formă. Cu ochii plini de lacrimi, am mers după o șiră de paie, aflată în curtea şcolii, am căzut şi-am plâns până la epuizare pe scumpul și bunul nostru Mircică, speranţa bătrâneţelor mamei şi ale lui tata. Nu-l mai văzusem din luna iunie 1941, când, venit în concediu, ne-am întâlnit la Alexandria, şi, din tot sufletul, după sărutare, mi-a zis: «Dragă nenicule, de ce ai intrat în militărie, fir-ar  a dracului să fie, căci războiul bate la uşă…!». Ştia el ce-i armata, căci de la încorporare ca recrut, în 1937, n-a mai scăpat de ea până a murit în cadrul ei !”;

-„În  timpul înmormântării, fiind atacaţi şi bombardaţi de aviaţia inamică, m-am camuflat în mormântul încă neacoperit cu pământ decât foarte puţin (peste mort!). A fost ceva de groază, cu multe victime”;

-„Cu prilejul şi în timpul înlocuirii, trupele germane, dintr-o gravă eroare, au deschis foc puternic asupra Batalionului 8 V.M., provocându-i mari pierderi (morţi şi răniţi). Soseşte un transport cu 10 răniți și apoi alt transport cu 13 răniţi, din rândul cărora mulţi sunt în stare foarte gravă. Tuturor li se asigură ajutorul medical la secţia a II-a. E ora 09:30. Îmi vine rău şi ies afară din salon. Mi se dă un calmant și mi se face frecție cu spirt  medicinal, culcat pe targă”;

-„Am dormit binişor, însă în sălile şcolii, ca şi afară, aceeaşi stare de mare și înfricoşătoare jale, din  partea răniților, care sosesc neîncetat, zi și noapte. Dimineaţa găsesc decedaţi, pe care îi prohodesc şi sunt înmormântaţi, în mormânt comun,  în curtea şcolii.(…) Obosit, mă culc după-amiază,  însă nu pot adormi, căci în acest timp domnii Ceavin, Rusu, Georgescu şi Ionescu chefuiesc şi consumă 2 litri de coniac. Ionescu chiar se îmbată şi cântă?…

Primesc o scrisoare recomandată de la fina Dorina şi o carte poștală de la fratele Sandu, care-mi comunică moartea mult iubitului, harnicului şi nefericitului nostru Mircică, în luptele pentru cucerirea blestematei Odesa, la data de 16 septembrie 1941. Mă cuprinde plânsul şi așa o ţin până a doua zi, căci, tare bun, harnic şi nenorocos a fost în viaţă. Noaptea adorm plângând şi visez pe toţi din familia mea: soţie, copii şi părinţi, precum şi pe unchiul Nicolae, care avea o barbă mare şi săpa o groapă. Din nou mă podidesc lacrimile, mă acopăr complet sub pătură şi adorm”.

Se pare că „unchiul Nicolae” n-a terminat de săpat groapa, așa că s-a  repezit  să-l ajute și merdeneaua prezidențială, dimpreună cu clica-i  de gropari cinici și lacomi…

[1] Jurnalul  de front al preotului  Marin H. Dumitrescu,  în revista România eroică nr. 3 din 2024, editată de Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”