O sugestivă lecţie despre formarea omului politic

Două din piesele lui Shakespeare, Henric al V-lea şi Regele Lear, luate împreună, alcătuiesc o sugestivă lecţie despre formarea omului politic. De observat imediat că finalurile pieselor sunt net definite: Henric al V-lea triumfă, regele Lear cade. Explicaţia trebuie căutată în deosebirea dintre cei doi la capitolul cunoaştere a realităţii. Cum aproape toate celelalte personaje remarcă, înainte de a ajunge la rege, Henric al V-lea ia cunoştinţă de viaţa oamenilor simpli:

 „Că numai arta şi trăirea vieţii / I-au fost desigur dascălii ştiinţei”.

Spre uimirea dregătorilor, anterior preluării tronului, Henric a învăţat lucruri fundamentale pentru un mare conducător politic. Semnificative sunt, de exemplu, mişcările lui în travesti prin tabără, dovedind ştiinţa dialogului cu omul de rând, cunoaşterea psihologiei acestuia. El mizează, astfel, pe orgoliul insului simplu de a şti c-a luat parte la un eveniment istoric:

 „Azi prăznuim pe Sfântul Crispian: / Cel de-o trăi şi-ajunge-acasă teafăr, / Când i s-o pomeni de-această zi / Va creşte parcă, şi se va-nălţa / Doar auzind de Sfântul Crispian. / Cel care ziua a asta a trăit-o / Şi-ajunge om bătrân, el, an de an, / Vecinii şi-i va ospăta-n ajun / Spunând: « e mâine sfântul Crispian». / Şi-şi suflecă el mânecile-atunci / Şi, arătându-şi racilele, spune: / «Priviţii, aceste răni le-am căpătat / De Sfânul Crispian». Bătrânii uită / Şi totu-i dat uitării. Însă el / Îşi mai aduce-aminte cu mândrie / Isprăvile făcute-n ziua asta”.

Dar cea mai importantă învăţătură însuşită de către Henric al V-lea e lejeritatea faţă de tron, conştiinţa că înaltul rang de rege nu e un lucru de râvnit, ci o misiune grea, o povară chiar. O mărturiseşte la un moment dat:

„N-am preţuit acest biet tron englez / Şi, deci, trăind departe, m-am dedat / Dezmăţului sălbatec”.

Definitoriu astfel e monologul lui despre povara puterii, care face ca omul simplu să, aibă în raport cu regele o situaţie de invidiat:

„Un rege sunt şi eu, dar te descopăr, / Şi ştiu: nici sfântul mir şi nici coroana, / Nici sceptrul, globul, spada, buzduganul, / Hlamida-n fir şi perle-ntreseţută, / Nici toate-acele denumiri umflate / Ce-ntâmpină pe trege, şi nici tronul / Pe care stă, nici valul de onoruri / Ce bate-n ţărmul ’nalt al ăstei care lumi / (…). Nu poate-adânc dormi ca bietul rob / Ce, fără gânduri, cu stomacul plin, / Sătul de-a trudei pâne, se-odihneşte, / Şi-n veci nu vede groaznicele bezne/ – Aceste ale iadului odrasle,! (…) / Un nevoiaş deci, de măriri lipsit, / Ce-şi trece ziua-n muncă, noaptea-somn,/ E mult mai fericit decât un rege”.

Din punctul de vedere al practicii puterii, o astfel de credinţă îi dă libertate de mişcare, acea posibilitate de a risca pe care o au numai conducătorii de geniu.
La capătul opus se află regele Lear. Dincolo de drama tatălui înşelat, Regele Lear este radiografia posibelelor defecte ale omului politic. Nu ca tată e catastrofal regele Lear, ci ca rege. Trufaş, ascultând doar linguşeala, slab cunoscător al oamenilor. Greşelile lui politice fundamentale (arbitrariul, subiectivismul, orgoliul exacerbat) pleacă de la necunoaşterea ţării pe care o conduce şi, în ultimă instanţă, a vieţii, pe care n-a trăit-o. De aceea, drumul lui de la rege atotputernic la un simplu bătrân nebun, aşa cum îl descrie Shakespeare, e un cavaler al cunoaşterii. Al cunoaşterii vieţii, decisivă pentru un conducător. Alungat de cele două fiice, rătăcind prin furtună, regele încearcă viaţa omului de rând. Intrând în bordei, el se vede obligat să recunoască:

„Voi, despuiaţi şi oropsiţi ai sorţii, / Pe vremea asta unde vă-aciuaţi / Sub lovitura ei necruţătoare, / Cu capul gol şi costelivi de foame, / Şi-mbrăcămintea numai găuri toată, / Să ţineţi piept urgiilor furtunii? / De voi puţin mi-a mai păsat-nainte! /”

Şi acum, la sfârşit, un adevăr ştiut de Henric al V-lea mai demult:

„Hai, isprăveşte-ţi azi huzurul, rege, / Îndură-a nevoiaşilor durere, / Şi vei afla ce n-ai ştiut vreodată: / Când cerul te-a-nvestit cu judecată, / Să ştii a ţine cumpăna mai dreaptă”.

Cunoaşterea vieţii de către regele Lear are o dublă ipostază: ca om şi ca om politic. Ca om, el realizează uimit cât de puţin îi trebuie fiinţei umane ca să trăiască. Dând cu ochii de Edgar, nebun şi gol, el exclamă: „Mai bine ţi-ar fi fost în mormânt, băiatule, decât să-nduri aşa, golaş, furiile văzduhului… Atât de puţin este omul? Să ne uităm bine la el. Tu nu-i datorezi nici viermelui mătasea; nici sălbăticiunii blana; oilor lâna şi moscului parfumul. Ah! Cât de prefăcuţi suntem noi ceştilalţi. Omul, în chip firesc, nu-i mai mult decât un animal, gol şi în două labe ca tine”. Ca om politic el descoperă nedreptatea socială peste care guverna, crunta realitate, ascunsă lui, regelui, de cuvintele frumoase ale celor din jur, în genul celor recitate de fiicele sale:

„Datornicul e dus la eşafod / De cămătar. Prin haina zdrenţăroasă / Cele mai mici păcate se zăresc; / În vreme ce atlazul şi dantela / Şi blănurile scumpe ascund totul. / Când mişelia-şi punea armuri de aur, / De ea se frânge-a judecăţii spadă; / Îmbrac-o-n strai sărman şi-o va străpunge / Cu paiul, un pigmeu (…)”.

Henric al V-lea şi Regele Lear ar trebui studiate la facultăţile de politologie.