O vorbă a unui indian despre liderii politici de azi: „Dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!”

Cercul închis al politicii

Marele publicist Tudor Arghezi a semnalat în mai multe rînduri cercul închis pe care-l reprezentau partidele politice din vremea sa. O dată constituită, clasa politică îşi închide porţile, pune lacătul şi trage obloanele. Nu se mai poate parveni înăuntru din afară nici pe fereastră. Chestiunea e abordată de exemplu în tableta Epistola către Tit, din Bilete de papagal, 1 august 1928.

Peste cinci luni, în 6 decembrie 1928, scriitorul pune din nou problema pe tapet prin textul Generalul Alevro din Bilete de papagal.

De data asta, Tudor Arghezi se opreşte asupra unui aspect aparte al clasei politice autohtone semănînd cu o eprubetă cu dop:

Numărul mic al oamenilor politici, efect ale folosirii şi refolosirii ca pe nişte materiale dispuse recondiţionării, face ca aceleași persoane să treacă prin toate demnităţile:

„Abţinerea de la manifestarea cetăţenească a presei, împiedică la un examen al situaţiilor grele, calculul de probabilităţi favorabile şi obligă publicul care gîndeşte şi caută să se resemneze, la reluarea oamenilor şi la reîntrebuinţarea lor. Jocul politic, dar într-un circ închis, pentru bucuria cailor şi a lacheilor, este aşa întocmit încît în toată ţara, cu o populaţie de şaptesprezece milioane, oamenii politici să fie număraţi pe degete şi reduşi la două, trei grupări de cîte cîţiva.

Dar chiar în lăuntrul unui partid, selecţionarea pentru şefi după accederea la putere, vizează doar o grupare, o fracţiune, o gaşcă, am zice noi:

„Adevărul este că selecţionarea se face numai în interiorul partidelor politice, şi nici acolo din cantitate ci din fracţiuni. O fracţiune dă pe toţi demnitarii, cea mai apropiată de şef, şi cum şeful e simţitor mai ales la meritele destinate să-i facă plăcere, calitatea selecţionată nu e întotdeauna de rangul întîi. Aşa s-au petrecut lucrurile în mai toate guvernele trecute”.

*

Caragiale semnalează

„Partidele politice în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere nu sunt în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă”. (I.L. Caragiale, „1907. Din primăvară pînă-n toamnă. Cîteva note”)

N.B. Cele scrise de gazetarul politic în urmă cu aproape un secol au nevoie, pentru a le atribui actualităţii de o nuanţare. Nu-i vorba azi de două facţiuni, ci de mai multe. Fiecare aşa-zis partid n-are partizani, ci clientelă.

*

Eternul oportunism valah

Mareşalul Antonescu, adus la Palat prin şiretlic, e arestat şi vîrît în fişet ca un geamantan la Mesageriile din Gară. Directorul SSI, Eugen Cristescu, şi Directorul Siguranţei Jandarmeriei, C. Robescu, află de eveniment. Ştiţi ce fac? Nu se pun în mişcare pentru a-l salva pe şeful statului şi, prin asta, regimul din care făceau parte. Nu se apucă să contacteze persoanele loiale Conducătorului. Dau fuga la Legaţia germană. După ajutor pentru o contralovitură de stat? Nu. După vize pentru a o şterge în Elveţia.

*

Valabil mai ales azi

Scrisori către tovarăşa Ana, volum iscălit de Ion Calafeteanu, redă fragmente dintr-un raport trimis Anei Pauker, ministru de Externe al României comuniste, de Simion Bughici, ambasadorul României la Moscova, la începutul lui 1951. Omul Anei Pauker relatează cele spuse de A. Vîşinski, ministrul de Externe sovietic, la recepţia de la Ambasadă, din 30 decembrie 1947. Diplomatul rus le-a povestit celor prezenţi, off the record, întîmplări de la recenta sesiune a Adunării Generale a ONU:

„La un moment dat – arăta Simion Bughici – tovarăşul Vîşinski a spus: «Să vă spun o anecdotă din lumea politică. Îl văd aici pe E(h)renburg şi îl previn că nu este publicabilă.

La Adunarea Naţiunilor Unite, la una din şedinţe, Truman a fost întrebat de reprezentantul unei ţări referitor la o chestiune la care acesta nu avea ce să răspundă şi nu-i era plăcut să spună ceva. Ca să scape de insistenţa celui ce pusese întrebarea, Truman a spus: – Eu îl am pe Acheson pentru întrebări. Întrebaţi-l pe el. Un delegat indian îi spune atunci lui Truman: – Eu înţeleg lucrurile cam aşa cum sună un proverb indian: dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!»”.

Ion Calafeteanu redă acest fragment pentru a demonstra ce-i scriau Anei Pauker oamenii săi de la diferite ambasade.
Eu însă l-am transcris pentru zicerea delegatului indian:

„Dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!”.

Zicere valabilă pentru toate situaţiile politice (interne şi externe) în care cei mari îi folosesc pe cei mici pe post de lătrători!