O zi din viața pictorului Nicolae Grigorescu 

Întrerupem relatările despre desfășurarea palpitantă a Cupei Monldiale de fotbal, ediția 2026, pentru a face un salt elegant în lumea minunată a armoniilor cromatice. Adică în universul unic al picturii.

Am găsit la Casa Tineretului din Câmpina volumul intitulat „Gânduri închinate mamei”. Am văzut aici câteva rânduri impresionante scrise de pictorul Nicolae Grigorescu despre mama sa. Ne aflăm la Câmpina unde este Casa – muzeu Nicolae Grigorescu, dar și mormântul său. 

Iată textul selectat pentru dvs.

„Cu acul ne-a crescut biata mama. Și o dată n-am auzit-o plângându-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuța de ea, s-a învățat singură să citească și să scrie, ca să ne poată învăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia?… De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă și ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici… Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor, și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze. La zece ani am intrat și eu la un iconar. Da’ era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte, și rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul și când vroiam să mă uit și eu cum zugrăvește, mă lua la goană. Numai câteodată, când îi frecam colorile, se mai îmbuna și mă lăsa pe lângă el — atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinții, îi sorbeam vorbele și mă uitam la el ca la un Dumnezeu. După doi ani m-am întors acasă, ș-am început să fac singur iconițe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi așterneam hăinuța jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… și cumpărau, bieții oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveți și când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine și m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea. Eram mare -aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, eu cu munca mâinilor mele… Cine mai era ca mine!”.

Am văzut deci cum arată o zi fericită din viața pictorului Nicolae Grigorescu. Chiar acum mergem la casa în care a trăit în ultima parte a vieții, pentru a admira numeroase din tablourile semnate, în mod inconfundabil, de Nicolae Grigorescu.

În imagine, icoană de Nicolae Grigorescu adult