O zi puțin probabilă

Și totuși prefer să-i spun une journée improbable, așa cum o numesc de fiecare dată când ea se produce. Definiția e simplă, cu invitația de a o trăi pe-a mea povestită aici. E o zi infinită, în mișcare, cu multe schimbări de decor și locații, improbabilă prin asocierea unor locuri și oameni care cu greu s-ar întâlni dacă nu ar fi călătoria. Altfel, traseul e cunoscut dinainte ca elemente ale unui program prestabilit, partea de inedit e secundară și dată mai ales de impulsurile unor momente în desfășurare prin conștientizarea unor trăiri comprimate, un exercițiu util de exersare a emoțiilor instinctive.

Trenul o sublimează cu tabloul ferestrei în mișcare, avionul fiind prea brusc și impersonal, lăsat deoparte. Începe unde vă doriți și trece prin multe stări de spirit, de la agitația nemțescului die Reisefieber sau febra stresului dinaintea voyage-ului, înțeleasă prin frica de a nu lăsa ceva în urmă, plecarea, necunoscutul și mereu același regret de a nu fi urmat cu strictețe regula jumătății de valiză pline, în ciuda tuturor tehnicilor de pliaj perfecționate în decursul anilor. Bagajele, întotdeauna mai mari la întoarcere, dau un plus de adrenalină și fac din această zi una preponderent de revenire spre punctul de plecare. Deși, la fel ca mulți, și eu pendulez între cele două repere, cu un ancraj puternic în spațiul din care-mi trag originea.

De data aceasta făcusem valiza chiar de două ori, în după-amiaza plecării din gara Gura Humorului și ultima noapte petrecută acasă la Iași, înainte de întoarcerea spre Basel, în dimineața următoare. E o zi suspendată cu 24 de ore între două după-amiezi. O plecare dintr-o gară cu trei trenuri pe zi, a câte patru vagoane, și ele abia trase de întârzierile unei bătrâne și neajutorate infrastructuri CFR, compensate de culorile schimbătoare ale unui apus de soare voit energic, tare și net de toamnă, complementare câmpurilor și orizonturilor largi cât să nu mă satur să le mai cuprind. Cartea despre Gheorghe Bezviconi[i] e un sprijin de a-mi lăsa gândurile purtate de destinul crunt al unui intelectual, povestit într-o pastilă a maestrului Cristoiu. Și ce destin nedrept și lași au fost cei care l-au invidiat și i-au furat apoi cercetările pentru a și le însuși. Despre ei nimic, doar eu fericită că am mai putut găsi un exemplar rar prin publicarea sa, scris de istoric[ii], pus bine în bagaj, gata să renunț la alte lucruri numai să știu că-l iau cu mine. Emoția unei cărții vechi strânsă între două bucăți de carton, purtată precaut în bagajul de mână. Restul cărților cumpărate rămân într-un pachet ce va fi trimis ulterior. Despărțirea are partea sa de nostalgie și pudoare a unui dor în avans, amintit în treacăt aici, trăit pe deplin uitându-mă la fețele celor zăriți prin aeroportul modern și extins. Câte familii blegite și desțărate ale unei Românii unice în Europa cu cei 5 milioane de pribegiți. E mai ușoară lărgirea aeroporturilor decât îngrijirea liniilor de tren într-o țară cu o cultură feroviară. Să văd politicieni în campanii zicându-și sloganele dintr-una din gările prin care am trecut! Mergeți la Pașcani sau la Dolhasca, discreți oameni din sistem, bate vântul de tristețe și nepăsare într-o țară plină de mașini scumpe, dar fără drumuri sigure. Urcați în tren burțile pline și vedeți cât e de greu să orbecăiți prin gări neluminate și pustii, nu de oameni, ci de putrezirea unui lanț nedescurcat de corupție. Și câte biblioteci românești împrăștiate pe tot globul cu posibilități de achiziționare din anticariatele europene și astfel reconstituirea unor fonduri de cărți pierdute în bibliotecile din țară. O țară de individualități unde fiecare își pune la adăpost avuția de suflet sau materială, de frica dăjdiilor îndoite și măsurilor nechibzuite.

Ajunsă la destinație, încă din aeroport intru în atmosfera unei expoziții pe care urma să o vizitez. La tot pasul afișul unei doamne asiatice cu un păr roșu portocaliu aprins, tuns bob, pe un fundal de contrast cromatic, cel mai puternic din paletă, între galben și negru. Urma să descopăr un oraș eminamente de tramvai, fascinată de liniile care se întrepătrund în noduri dese, creative și fluide ale unui trafic fără smuciri de volan și zgomot de claxoane. Basel e un oraș în Elveția cu o limbă germană de înțeles și pentru mine, aflat la granița cu Franța și Germania, străbătut de Rhin, cu oameni îmbrăcați în pantaloni raiați sau corduroy. Îmi doream să ajung aici de multă vreme, în special pentru manifestările culturale și profitam de drum descoperindu-l cu plăcere din mersul tramvaiului, și nu unul tărăgănat, ci bine susținut, iar pe alocuri cu viteză. Un spectacol de aproape jumătate de oră până la destinația după-amiezii finalului zilei puțin probabile. Ajunși în stație, la coborâre, peste drum, un parc și o alee plină de oameni așteptând la coadă la muzeu. E visul meu să văd puzderie de oameni veniți pentru cultură și un indiciu că trăiesc deja un privilegiu să mă aflu acolo. Urma să intrăm repede, biletele fiind deja cumpărate cu sloturi și orar prestabilite, un semn al unei organizări avansate, nu a noastră neapărat, ci a instituției de cultură care a pus la dispoziție astfel de bilete. Cu bagajele lăsate în urmă intrăm entuziaști de forfota unor oameni veniți de peste tot, judecând după celelalte valize mari aliniate într-un separeu și cazierele pline de genți sau alte obiecte personale. Ordinea vestiarului era asigurată de o doamnă în vârstă; auzindu-mă vorbind copiilor, mi-a răspuns în românește.

Venisem la expoziția retrospectivă dedicată artistei japoneze Yayoi Kusama (n. 1929, Matsumoto) de la Fundația Beyeler, deschisă cu o săptămână în urmă și care se va încheia spre sfârșitul lui ianuarie 2026. Este prima oară când se organizează în Elveția o retrospectivă a acestei figuri mitice a artei contemporane, o colaborare între trei instituții de cultură europene și o ocazie unică de a vedea evoluția și diferitele manifestări artistice de-alungul unei cariere de mai bine de șapte decenii. Yayoi este deja o prezență în familie prin bricolajele de la școală inspirate de opera sa, realizate de copii de numai cinci ani. Lumea ei e una fără de sfârșit, plină de cerculețe repetitive polka dots menite a ne face să uităm de noi înșine. Și am uitat pentru un moment unde mă aflam și de ce venisem lăsându-mă purtată de povestea unei cariere îndrăznețe auzită la căști, un ghid gândit perfect ca durată și mesaj cât să fie o plăcere să-l asculți trecând prin traseul expoziției. Arta ei a suspendat timpul meu, blocându-l la capătul unei după-amiezi fără de sfârșit, eu rămânând undeva acolo, la gândul unei lumi gândite în oglindă, o reflexie a noastră în timpuri cu ură și război.

La ieșire, un dandy înalt, cu plete, îmbrăcat într-un costum de bal neașteptat în plan vizual, elaborat în stilul ei, controlat cu fiecare detaliu în parte, greu de descris altfel decât o estetică viu colorată, ieșită din comun și superb asumată. Trecea nepăsător și rece, căci urma seara balului dedicat artistei.

Bougy-Villars, 27 octombrie 2025

[i] Iurie Colesnic, Gheorghe Bezviconi, un aristocrat al istoriei, editura Cartier, Chișinău, 2025.

[ii] Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, Institutul de Istorie Națională din București, Buc.,1947.