Oamenii muncii – în tur turistic la Securitate

În volumul de amintiri „Adevăruri incomode”, consacrat Evenimentelor din decembrie 1989, general în rezervă Vasile Mălureanu, fost ofițer de Securitate, se oprește asupra episodului în care Poporul revoltat a dat buzna în curtea interioară a Clădirii care găzduia Direcțiile Securității – Informații Interne, Contrainformații Economice, Contraspionaj.
Cele câteva sute de persoane voiau să intre în clădire pentru a face ceea ce face de obicei Poporul revoltat, convins că e Stăpân să-și facă de cap!

Dovedind prezență de spirit (se putea altfel? erau doar ofițeri ai Serviciilor secrete!), colonelul Gheorghe Rațiu, generalul Aurelian Mortoiu și locotenent colonelul Dan Flutur au ieșit în curte pentru a dialoga cu Poporul, reprezentat aici de vreo 300 de persoane.

Gheorghe Rațiu s-a urcat pe scaun și le-a ținut un discurs prin care a explicat ce instituție se găsește în clădire (Securitatea!) și a avertizat că înăuntru sunt documente secrete de importanță deosebită, care trebuie protejate pentru istorie.

În aceste condiții, vorbitorul le-a spus celor din curte „că nu pot intra toți în corpurile clădirii și le-a cerut să aleagă o delegație de 15-20 de persoane”, care să intre în clădire și s-o vadă pe dinăuntru în numele lor, al celor 300 și, prin cei 300, în numele Poporului răsculat.

Până la urmă, numărul reprezentanților Poporului s-a redus la șapte persoane: Cristi Popovici, inginer de sunet la Teatrul «Constantin Tănase», un fost locotenent major de miliție, pe nume Florin – condamnat pentru comportare abuzivă într-un conflict cu un grup turbulent de studenți străini -, un plutonier de Miliție, care spunea că fusese dat afară din serviciu în mod abuziv cu câteva zile înainte, doi muncitori, Voicu și Costandache, și o tânără care lucra la CEC”.

Citind pasajul din carte, m-a făcut curios tânăra de la CEC. Un alt memorialist, celebrul Filip Teodorescu, o readuce în discuție sub numele de „domnișoara Cristina”, precizând: „… Care, se pare, era angajată la sediul Central al CEC din Calea Victoriei și care mai târziu, a devenit subofițer de Poliție”.
Cum au ajuns ceilalți șase în curtea interioară a Securității, nu-mi dau seama. Mai mult ca sigur și a spus cuvîntul comportarea haotică a Poporului în astfel de împrejurări.

Domnișoara Cristina lucra la CEC. Clădirea despre care se vorbește se afla și se află în spatele Magazinului Victoria. CEC-ul e la câteva sute de metri. Deși Domnișoara fusese surprinsă de Revolta spontană în exercițiul fișei postului, altfel zis, în clădirea CEC.

Și-a lăsat serviciul și a dat fuga până la clădirea din spatele Magazinului Victoria. Cei șapte sunt invitați în Sediu. Amintirile lui Vasile Mălureanu schițează imaginea unor turiști aflați în vizită, contra-cost, la Securitate.

Ghid e chiar colonelul Gheorghe Rațiu.

„În unitate nu erau prea multe cadre, majoritatea ofițerilor părăsind sediul. Colonelul Gheorghe Rațiu i-a introdus pe cei 7 civili în «Sala de Consiliu» (un birou mai mare, în care aveau loc ședințele operative ale comenzii unității), unde i-a invitat și pe o parte dintre ofițerii prezenți în unitate, între care și pe mine. Pentru început, i-a informat pe civili cu care se ocupa Direcția I («legionari, iredentiști, secte ilegale, străini la studii în România»), că unitatea deținea doar armamentul personal al cadrelor (păstrate centralizat într-un fișet) și documentele operative în lucru, asigurate în fișetele ofițerilor. Apoi, le-a spus că Direcția I și celelalte unități informative, iar în acele momente era nevoie de informații”.

Colonelul Gheorghe Rațiu trebuie să meargă la Sediul MApN.
În aceste condiții, rolul de ghid și l-a asumat chiar Vasile Mălureanu. Cum se întâmplă cu orice grup turistic, venit în vizită într-un loc în care se lucrează (ca de exemplu, acolo unde olarii fac oale), celor șapte le este prezentat felul în care lucrează Securitatea:

„După convorbirea avută cu generalul Stănculescu și transmiterea telefonică a ordinului acestuia către colonelul Vișinescu de la Trupele de Securitate, civilii au devenit mai destinși și cooperanți. În acest context, le-am relatat că informații anterioare semnalau riscul ca trupe maghiare și sovietice să folosească schimbările din România pentru a intra în țară și le-am propus să trecem la verificarea acestui aspect. Au întrebat, surprinși și neîncrezători, dacă se putea face acest lucru. Le-am răspuns faptic. În câteva minute am contactat șefii structurilor de securitate din județele de pe granița de Vest, respectiv de Est, pe telefonul guvernamental. Legăturile s-au făcut imediat, rețeaua fiind foarte puțin folosită în acele ore. Am constat că temerile nu se confirmau. Am cerut să se reverifice la punctele de frontieră și orice indiciu legat de acest aspect să fie comunicat la Direcția I. Eficiența demersului i-a impresionat pe civili”.

În partea consacrată amintirilor sale, Filip Teodorescu ne semnalează un alt moment tipic turului turistic – alegerea unuia dintre turiști pentru că a fi pus în ipostaza de cel care lucrează: „Oricât ar părea de ridicol, «domnișoara Cristina», care se agita încolo și încoace, era consultată în legătură cu măsurile de luat pe plan local de către Direcția de Contraspionaj a României”.

Firește secvențele istorisite de foști ofițeri conțin o puternică notă de proză umoristică. Dacă le citim însă cu ochi istoricului, vom remarca un amănunt semnificativ: în după-amiaza lui 22 decembrie 1989, pentru Poporul revoltat Securitatea nu era Diavolul. Ura viza în exclusivitate Partidul Comunist Român.

Abia mai târziu, Securitatea atrage ura Poporului, care se mai menține și azi. De ce? Pentru că ulterior, echipa Iliescu a declanșat – și prin diversiunea cu teroriștii – o campanie împotriva Securității, menită a lua ura de pe spinarea Armatei, care trăsese până în 22 decembrie 1989 și o aruncă pe umerii Securității.