Ochii acoperiți ai Justiției

Recent, Curtea Constituțională a reacționat la pasivitatea legiuitorului și a statuat că „situația creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum și supremația Constituţiei. Aceasta, deoarece prevalența Constituției asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremației Legii fundamentale este însăși Curtea Constituțională, prin deciziile pe care le pronunță, astfel că neglijarea constatărilor și dispozițiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituționale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în același sens, Decizia nr.230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.519 din 26 mai 2022).

Așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art.147 alin.(4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege «cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea», care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate.”[1] Nici nu s-a uscat cerneala pe zapisul cu pricina că s-a și stârnit furtuna în spațiul judiciar mioritic. Pur și simplu, „câmpul tactic” a luat foc și șefa procurorilor le-a ordonat subordonaților săi să nesocotească decizia instanței de contencios constituțional: „Conform sublinierii de la pct.5, de îndată trebuie efectuate acte de urmărire penală cu efect întreruptiv al prescripției. Vor fi verificate cauzele în care procurorul efectuează urmărirea penală şi cele în care procurorul supraveghează cercetările, ținând cont de instrumentele de lucru existente şi (evidenţa cauzelor mai vechi de 5 ani), de verificarea cauzelor cu autori minori (termenele de prescripție se reduc la jumătate) şi de infracțiunile care antrenează termenul de prescripţie generală de 3 ani.

În cauzele în curs de judecată, pentru verificarea situațiilor particulare privind data actului întreruptiv de prescripţie, vor fi solicitate amânări la dezbaterile în apel şi vor fi formulate concluzii scrise.

Împotriva hotărârilor de primă instanţă (cauze de fond sau incidente la executare) care vor fi soluționate prin evaluarea întreruperii prescripției în raport de Decizia nr.358/2022 vor fi declarate căi de atac (apeluri, contestații). Conducerilor parchetelor le revine atribuţia de a asigura îndeplinirea în toate cazurile a acestor dispoziţii.

Împotriva hotărârilor definitive susceptibile de atacare cu recurs în casaţie, de la nivelul parchetelor care participă la judecarea apelurilor se vor declara căi extraordinare de atac.

Pentru alte categorii de infracțiuni decât cele analizate la pct.6, conform raţionamentelor de mai sus se justifică solicitarea unei trimiteri preliminare care să pună în discuție incompatibilitatea reducerii termenului de prescripție cu obiectivele generale ale Uniunii în materia Spaţiului de Libertate, Securitate și Justiție. Astfel, art.67 alin. 3 TFUE prevede obligaţia Uniunii de a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire și combatere a criminalității, a rasismului și a xenofobiei (a se vedea domeniile din art.83 alin.1 TFUE). În sprijinul acestei dispoziţii pot fi aduse și altele referitoare la cooperarea judiciară în materie penală, în special în ce priveşte recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești. Raționamentul ar urma să aibă la bază că reducerea termenelor de prescripţie slăbește toate aceste demersuri.”[2] Mare dandana și cu indicațiile astea prețioase, întrucât ucazul rostogolit din vârful Ministerului Public nu se conciliază neam cu art. 67 al.2 din Legea nr.304/2004, în virtutea căruia „procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru influenţarea în orice formă a concluziilor.” Finalul notei e o atenționare neechivocă și nu lasă loc vreunui comentariu: „Ţinând cont de consacrarea în legea fundamentală a rolului Ministerului Public și a funcționării acestuia (procurori constituiți în parchete, potrivit principiului controlului ierarhic) este evident că organizarea activităţii nu se poate realiza în afara acestei funcții de control, necesară pentru a asigura o unitate de acţiune a procurorilor, pentru realizarea unitară a rolului constituţional al parchetelor, acela de a apăra interesele generale ale societății.

Or, acesta este raționamentul pentru care parchetele nu sunt structuri de sine-stătătoare, ci structuri reunite în cadrul Ministerului Public, tocmai pentru a configura principiul controlului ierarhic superior, în acea structură care nu poate fi decât de tip piramidal.” Invitație la săvârșirea unei abateri disciplinare[3], bibicilor, bașca ditamai încălcarea jurământului depus de magistrați[4] !

Firesc, unul dintre autorii hotărârii buclucașe a pus-o la punct pe partenera serviciilor secrete de alaltăieri[5]: „Prin urmare, supărările Ministerului Public cred că ar trebui să se îndrepte mai mult pe ceea ce pot face ei, procurorii, nu pe ceea ce trebuie să facă instanțele. Pentru că poți să dai orice ordin în calitate de Procuror General. Cel care decide până la urmă pe dosarele din instanță este judecătorul. Sigur că procurorii sunt cei care decid pe faza de urmărire penală.(…)

Curtea Constituțională nu este partenerul organelor de urmărire penală sau organelor judiciare în activitatea pe care o fac acestea. Curtea Constituțională trebuie să apere drepturile și libertățile cetățenilor. Consecințe categoric că sunt – și la această decizie și la altă decizie –, dar grija nu trebuie să fie a Curții Constituționale, iar în cazul de față nici măcar judecătorii – vorbim de dosarele care sunt pe rol, iar atenția este îndreptată spre acestea –, nici măcar judecătorii n-au o vină. Pentru că ei au încercat să interpreteze decizia Curții și să o aplice într-un sens așa cum l-au înțeles ei. Toată vina îi aparține legiuitorului, îi aparține clasei politice. Vina aparține Guvernului și Parlamentului. Iar din Guvern, miniștrilor de Justiție. Niciun minister nu are inițiativă legislativă, dar ministrul de Justiție este cel care trebuia să spună, trebuie să știe, trebuie să atenționeze Guvernul sau Parlamentul că sunt decizii care trebuie transpuse. N-o s-o facă ministrul Sănătății. Și patru ani de zile nu au făcut nimic. Deci este sfidătoare atitudinea Legiuitorului în acest caz, nu atitudinea magistraturii sau cea a Curții Constituționale.”[6] Și explică în continuare Daniel Morar: „Curtea a venit în 2018 și a spus legiuitorului: nu poți să dai dreptul procurorului să întrerupă cursul prescripției prin orice act pe care-l face el din birou. Trebuie ca acel act să fie cunoscut de suspect, de inculpat, de persoana cercetată ca, pe ansamblu, să se știe în societate, în comunitate, că față de persoana respectivă este o instrucție penală. Asta le-am spus în 2018. Le-am mai spus un lucru: și anume că soluția legislativă pe vechiul cod era una care corespundea standardelor constituționale. Prin urmare, dacă ei nu voiau să adapteze cumva instituția aceasta a întreruperii cursului prescripției, puteau să ia soluția legislativă de până în 2014 și să o pună în cod. N-au făcut-o. Timp de patru ani nu au făcut nimic.

Această decizie din 2018 categoric că nu este o decizie interpretativă. Decizia interpretativă este decizia prin care CCR conservă înțelesul constituțional al unei legi. Adică explică: acest text poate să rămână într-o lege, dar înțelesul este cel pe care-l dăm noi, Curtea Constituțională. Poate avea două, trei sau cinci sensuri, înțelesuri acest text, dar singura înțelegere constituțională e cea pe care o scriem noi. Și în cazul de față noi am scris: că nu poate fi întrerupt prin orice act.

O chestie iarăși basic: Curtea lucrează de cel puțin 10 ani, când dă decizii interpretative, cu o sintagmă. Zice: «textul este constituțional în măsura în care»… Deci dacă nu vezi sintagma «în masura în care» este clar că nu e decizie interpretativă. Lucrurile au fost clare pentru majoritatea oamenilor. Iar recomandarea aceea din decizie noi n-am dat-o pentru judecători și pentru sistemul judiciar, pentru că judecătorii și sistemul judiciar nu pot să combine dispoziții din legi, să ia dispoziția din vechiul cod și să o pună în noul cod. A fost pentru legiuitor. Dar legiuitorul n-a făcut nimic.

Rezultatul? S-au dus judecătorii, instanțele de judecată s-au dus de două ori la Înalta Curte să le explice decizia din 2018. Ce să facem? Se mai întrerupe cursul sau nu? Înalta Curte de două ori le-a respins acțiunile ca inadmisibile. Prin urmare, s-a ajuns din nou la Curtea Constituționala după patru ani. Foarte multe instanțe au sesizat Curtea Constituțională, printre ele este și un complet al Înaltei Curți. Majoritatea instanțelor care și-au expus punctul de vedere cu privire la textul care a rămas – au spus că este neconstituțional, că este neclar, că nu știu ce să facă. Și atunci a venit Curtea Constituțională în 2022 și a ras în întregime textul ca să nu mai existe niciun dubiu. Și a venit și a spus că decizia din urmă cu patru ani, din 2018, este o decizie simplă sau extremă și că n-a mai existat de atunci un caz de întrerupere. Adică nu mai există prescripție specială.

Pe vremea mea, mai rar se prescriau dosarele. Se întâmpla, dar mai rar, pentru că se lucra în mod constant în dosare. Ăsta este rostul instituirii unui termen de prescripție: să știi că dacă n-ai făcut ancheta în cinci ani de zile să știi că te oprești și că cel pe care-l cercetezi scapă de răspundere penală. Prin urmare, rostul și datoria unui procuror și a unui polițist constau în efectuarea actului de urmărire penală, de cercetare, în mod constant într-un dosar. Dacă faci acest lucru, se întrerupe cursul prescripției natural: și azi, și mâine, și poimâine, și răspoimâine. Problema este cea care a ajuns și în fața CCR: în 2018, era a unui dosar în care nu se întâmplase absolut nimic timp de cinci ani, adică în termenul general de prescripție, și în ultima lună, ultima zi, penultima zi când urma să expire termenul, polițistul a făcut un act – a interogat o bază de date și a făcut un proces-verbal pe care nu l-a comunicat nimănui. Prin acel act, făcut din birou, fără cunoștința nimănui, el a dublat termenul de prescripție. Prescripția, întreruperea cursului prescripției nu are rolul de a proteja procurorul și organul de poliție și judecătorul în demersul sau activitatea lui de a nu efectua o urmărire penală și o judecată constantă și la timp. Are un alt rol. L-am explicat. Nu te poți folosi de întreruperea cursului prescripției doar ca să-ți prelungești automat termenul în care tu poți să tragi pe cineva la răspundere penală în condițiile în care în termenul general de prescripție generală tu n-ai făcut nimic.”[7] Limpede precum cristalul, nu? Consecința? Ne deslușește proaspătul pensionar: „Eu am văzut hotărâri ale instanțelor care interpretează corect decizia. De fapt, este vorba de efectele deciziei CCR și, în același timp, am văzut că altă instanță a sesizat ICCJ să-i dezlege problema juridică și să-i spună că dacă pentru faptele comise înainte de ordonanța din mai 2022, iată că s-a putut – prin care se spune clar care sunt actele care întrerup cursul prescripției –, dacă până atunci a mai existat prescripție specială. Aceasta este marea întrebare, deși ea are răspunsul foarte clar în paragraful în care Curtea spune că ea constată că în perioada 2018 – 2022 nu a existat un caz de întrerupere. Știind că aceasta este o lege penală de drept material substanțial, se aplică legea penală mai favorabilă, nu avem decât să ajungem la concluzia că toate faptele comise până la data ordonanței din mai 2022 nu au acte de întrerupere a cursului prescripției.”[8] Până la tăierea nodului gordian ne vom căra mai departe nedumeririle, conștienți că Platon este nemuritor: „Cu judecători buni, legile cele mai nedrepte pot găsi o aplicare utilă; cu judecători răi, legile bune și drepte nu pot da decât rezultate rele.” Și cum societatea băștinașă s-a învrăjbit ireversibil, evit să formulez concluzia.

Spinoasa, chipurile, problemă de drept își va găsi dezlegarea abia la toamnă, de Ziua Forțelor Armate, că tot sunt la putere cătanele… Din fericire, câțiva judecători adevărați s-au pronunțat deja, fiindcă „era momentul de asumare a soluțiilor”, vorba cuiva, nu al ascunderii după paragrafe și alineate, pândind ca altcineva să-ți ofere rezolvarea speței. Mă tem ca sesizarea să nu fie respinsă pentru inadmisibilitate, cum s-a întâmplat deunăzi în chestiunea măsurilor asigurătorii, mai precis a naturii juridice a termenului în care se verifică măsurile respective.

Stranii vremuri s-au prăvălit peste noi… Completuri care cer ălora de-afară să le zică dacă sunt obligați să respecte deciziile curții constituționale naționale, procuror general care instigă la ignorarea unei hotărâri constituționale, „onorabili” care se derobează de la înfăptuirea justiției și pasează răspunderea la Înalta Curte de Casație și Justiție, neavând curajul să aplice o normă atât de clară… Chiar, n-am auzit ca medicii să-și suspende intervențiile chirurgicale, de pildă, așteptând lămuriri de la Colegiul Medicilor, să zicem, ori inginerii, de la forul lor cel mai înalt…
Bâjbâim printre texte și dispoziții, amânând cu lunile un verdict, semn că ne-am cam acoperit cu toții ochii, asemenea zeiței tutelare, care de lumină avea nevoie, nu de întuneric, ușuratica!

[1] Decizia nr.358 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale a României

[2] Nota nr.1470/C/1364/III-13 din 10 iunie 2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei CCR nr.358/2022 și a OUG nr.71/2022

[3] Potrivit art.99 lit.ș din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abatere disciplinară „nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii”.

[4] În conformitate cu art. 34 al.1 din aceeași lege, „înainte de a începe să-și exercite funcția, judecătorii și procurorii depun următorul jurământ: Jur să respect Constituția și legile țării, să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuțiile cu onoare, conștiință și fără părtinire. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”.

[5] Gabriela Scutea, Procurorul General al României a semnat Protocolul din 2009 încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații.

[6] Daniel Morar, în interviul acordat ziarului Gândul.

[7] Daniel Morar, în interviul acordat ziarului Gândul.

[8] Daniel Morar, în interviul acordat ziarului Gândul.