(Laurențiu NICULESCU)

Jocuri funerare fără mort declarat

Mulți dintre noi cunosc o stare căreia cu greu îi pot da un nume. Într-un singur sfârșit de săptămână, o monedă se prăbușește, iar un război poate începe, se poate opri și poate izbucni din nou peste numai câteva săptămâni. O alianță veche de șaptezeci de ani ajunge să fie pusă sub semnul întrebării într-o singură după-amiază, printr-o singură propoziție, în vreme ce o companie mai bogată decât cele mai multe state schimbă, printr-o simplă actualizare a sistemului, însuși felul în care miliarde de oameni află ce se petrece în lume. Nimic nu pare să pornească dintr-un singur loc. Iar cel care încearcă să urmărească firul până la decizie și la omul care a luat-o descoperă curând că firul principal se desface în tot mai multe fire și, în cele din urmă, se pierde în ceață.

Nu este vorba despre haos. Haosul ar fi, într-un fel, mai ușor de înțeles și de prezis. Trăim mai curând într-o lume în care hotărârile se iau, fără să mai fie limpede de unde pornesc. Cei care se află la vedere par și ei depășiți de urmările propriilor gesturi, iar întâmplările capătă înfățișarea stranie și apăsată a unei intrigi. Ai impresia că cineva le-a pus la cale, deși nimeni nu și le poate asuma până la capăt. După ce am văzut filmul lui Christopher Nolan și m-am gândit peste noapte la Homer, un singur cuvânt mi-a rămas în minte, viermuială.

Vreau să spun de la început ce fel de text urmează. El nu pornește de la un fapt, ci de la o impresie, iar impresiile nu țin de lucrurile înseși, ci de felul în care le privim. Am urmărit finala Campionatului Mondial din 2026 cu sentimentul unei sărbători din care lipsea bucuria, al unor jocuri ținute în cinstea cuiva despre care nimeni nu vorbea. Pentru altcineva, aceeași seară a putut fi o încununare. Nu susțin, prin urmare, că spectacolul a fost sterp. Mă întreb doar ce anume îi lipsea, de vreme ce a lăsat în destui dintre cei care l-au privit această senzație. Eseul de față încearcă să răspundă, iar la sfârșit propune și un mijloc prin care răspunsul poate fi pus la încercare și, dacă este cazul, respins.

Textul precedent, despre imperiul care nu mai poate sta în tribună, s-a oprit în fața unei asemănări pe care nu am lămurit-o până la capăt. Iliada începe cu o încălcare a rânduielii săvârșită chiar de cel aflat în frunte. Agamemnon își însușește partea de pradă cuvenită altuia, pur și simplu fiindcă poate. Spuneam atunci că acest tipar are aproape trei mii de ani și că întreaga ordine ajunge să plătească prețul izbânzii personale a conducătorului. Rămânea însă întrebarea dacă avem de-a face doar cu o asemănare frumoasă sau cu una mult mai precisă și, tocmai de aceea, mai neliniștitoare. Cred că a doua variantă este cea adevărată, iar răspunsul schimbă și felul în care trebuie citit primul eseu.

Acolo descriam un simptom. Conducătorul simțea nevoia să intre în miezul unui ritual pe care ar fi fost de ajuns să-l prezideze, să atragă asupra sa întreaga ceremonie și să o transforme într-o prelungire a propriei imagini. La capătul acelui text ajungeam la constatarea că puterea nu mai este adunată într-un singur loc. Fiecare stăpânește câte o parte, dar nimeni nu mai stăpânește întregul. Textul de față încearcă să urmărească pricina mai adâncă a acestui simptom. Spectacolul suveranității devine cu atât mai necesar cu cât suveranitatea însăși se destramă. Împăratul nu mai poate rămâne în tribună tocmai fiindcă tronul lui Zeus a rămas gol. În lipsa unei autorități care să stea deasupra tuturor, el se grăbește să ocupe măcar simbolic locul rămas liber și să se așeze în centrul ceremoniei. Narcisismul este febra prin care se vădește boala. Boala adevărată este Olimpul rămas fără miez.

Creștinismul adunase cândva într-un singur Dumnezeu ceea ce lumea veche împărțise între zei, iar prin Hristos această ordine coborâse în istorie și căpătase chip omenesc. Lumea modernă nu L-a izgonit dintr-odată. L-a îndepărtat treptat din centrul vieții comune, păstrând doar roadele și uitând rădăcina din care ele crescuseră. Mila, demnitatea persoanei, grija pentru cel slab au rămas, dar tot mai desprinse de izvorul lor. Poate că de aici vine o parte din neliniștea vremii noastre. Nu numai Olimpul a rămas fără miez, ci și locul lăsat liber de Dumnezeul creștin a rămas fără o putere care să poată ține lumea laolaltă.

Dubla cauzalitate

Recitind Iliada, nu readucem panteonul în lume, ci redescoperim felul ei de a înțelege cum se petrec lucrurile. E. R. Dodds a numit acest fel de a înțelege lucrurile „supradeterminare homerică”, în cartea sa Grecii și iraționalul, publicată în engleză în 1951 și apărută la noi în 1998. În lumea Iliadei, fiecare faptă are deopotrivă o pricină omenească și una divină, iar una nu o înlătură pe cealaltă. Când Agamemnon încearcă, în Cântul XIX, să explice ceea ce a făcut la începutul poemului, nu spune că l-a biruit trufia și nici nu se căiește în înțelesul nostru. Spune că Zeus, Moira și Erinia i-au așezat în minte orbirea, acea ate care îl împinge pe om să săvârșească tocmai fapta care îl va pierde. Nu este o dezvinovățire aruncată în fața unei adunări potrivnice, fiindcă cei de față îi primesc explicația fără împotrivire. Este felul lor de a înțelege lumea. Fapta trece prin om, dar nu începe și nu se sfârșește cu el. Doar trece.

Modernitatea a crezut că a închis pentru totdeauna această cale de înțelegere. Omul era fie liber și răspunzător pentru faptele sale, fie purtat de cauze naturale și sociale care puteau fi cercetate și măsurate. Între cele două nu mai rămânea loc pentru o putere care să lucreze prin el fără să se confunde nici cu voința lui, nici cu împrejurările care îl formează. Și totuși tocmai acest al treilea fel de a înțelege lucrurile s-a întors pe nesimțite în felul în care vorbim astăzi despre aproape tot ceea ce este cu adevărat însemnat.

Cine încearcă să înțeleagă o criză financiară nu poate spune că a fost provocată de un singur om, dar nici că s-a ivit de la sine. Cine urmărește o campanie electorală știe că oamenii votează de bunăvoie și, totodată, că o mare parte din ceea ce văd și din ceea ce ajung să creadă le este pus în față de sisteme pe care nu le cunosc și pe care nu le pot întreba nimic. Iar cine privește un război descoperă că statele care se înfruntă sunt actorii cei mai vizibili, fără să fie întotdeauna și puterile care hotărăsc cu adevărat în spatele teatrului de operații. În toate aceste împrejurări păstrăm limbajul răspunderii omenești, dar simțim că, dincolo de el, mai lucrează încă un rând de cauze. Este aceeași alcătuire pe care o întâlnim la Homer.

Aceasta lămurește și un fenomen pe care obișnuim să-l privim cu dispreț. Conspiraționismul contemporan este o teologie spontană, dar nereușită, a dublei cauzalități. Oamenii presimt, adesea pe bună dreptate, că dincolo de ceea ce se vede mai lucrează și alte puteri. Ceea ce le lipsește este o artă cumpătată a interpretării, deprinderea de a citi semnele după reguli, cu prudență și cu recunoașterea faptului că se pot înșela. Când o intuiție adevărată rămâne fără metodă, ea alunecă spre explicația cea mai simplă, aceea că undeva, într-o încăpere ascunsă, câțiva oameni hotărăsc totul. Homer este chiar mai subtil decât conspiraționiștii. La el, zeii sunt mulți, se împotrivesc unii altora, se înșală și nu urmează niciun plan comun. Tocmai de aceea lumea lui seamănă mai mult cu a noastră decât orice poveste despre o cameră secretă.

Aici se cuvine făcută o deosebire fără de care tot ceea ce urmează riscă să fie înțeles greșit. Se va spune, pe bună dreptate, că lumea aceasta are deja un nume, multipolaritate, și că nu este nevoie să ne întoarcem la greaca veche pentru a o înțelege. Deosebirea nu ține însă de podoaba cuvintelor. Multipolaritatea numără centrele de putere și presupune că ele sunt, în linii mari, de același fel. Sunt state cu hotare, conducători, instituții și răspunderi care li se pot cere. Pot semna tratate și pot fi chemate la masa negocierilor. Într-o asemenea lume, cel cu care negociezi este, de regulă, și cel care poate lua hotărârea.

Lumea homerică descrie altceva. Nu s-a schimbat numai numărul centrelor de putere, ci și felul în care puterea lucrează. Marile puteri ale vremii noastre nu se suprapun întotdeauna peste state. Unele nu au hotare, nu semnează tratate și nu răspund în fața unei cetăți anume. Ele lucrează prin oameni și instituții care le dau vremelnic un chip, dar fără să le cuprindă pe deplin. Un fond de investiții care administrează sume mai mari decât bugetul unei țări nu este încă un pol al lumii. Este o putere care lucrează prin însăși mișcarea banilor. O rețea de care depinde comunicațiile unui întreg continent nu este un stat. Este una dintre condițiile vieții acelui continent. Iar un algoritm care hotărăște ce ajunge la vedere și ce rămâne invizibil nu are viziune de politică externă, deși consecințele folosirii lui pot cântări cât o politică externă.

Zeii care lucrează prin oameni

Odată primit acest cadru, întrebarea vine de la sine. Cine sunt zeii vremurilor noastre? Tot aici se află însă și capcana. Dacă îi căutăm printre persoane, întregul exercițiu se preface repede într-un joc de corespondențe. Un bancher devine Hermes, un miliardar devine Zeus, iar noi ne vom pierde pe bună dreptate răbdarea, fiindcă asemenea potriviri sunt lesne de făcut și cu neputință de dovedit. Zeii contemporani nu sunt oameni, ci puteri care îi folosesc vremelnic drept chipuri. Când zeul este înțeles ca o funcție, nu ca o persoană, comparația încetează să mai semene cu un zodiac al puterii și începe să spună ceva adevărat despre felul în care puterea se arată și lucrează în lume.

Deosebirea aceasta nu este o potrivire născocită pentru nevoile eseului. În psihologie, ea se sprijină pe două tradiții bine așezate. Cea dintâi vine de la Jung, care scria, în comentariul său la Secretul Florii de Aur, publicat în 1929, că zeii s-au prefăcut în boli și că Zeus nu mai stăpânește Olimpul, ci plexul solar. Fraza este citată adesea pentru forța imaginii, dar înțelesul ei este cât se poate de precis. Puterile pe care omul le vedea odinioară în afara lui, întruchipate în zei, nu au pierit odată cu credința în ele. S-au retras înăuntru și au început să lucreze de acolo. Ceea ce nu mai este recunoscut ca zeu se întoarce sub chipul simptomului. Ne mișcă dinăuntru fără să fie pe deplin al nostru, ne împinge spre ținte pe care nu le-am ales și ne lasă, cu toate acestea, impresia că facem numai ceea ce vrem. În limbajul lui Jung, asemenea puteri lăuntrice iau forma complexelor afective autonome. Zeul homeric nu dispare, se mută în suflet și începe să lucreze de acolo.

Celălalt reper îl oferă James Hillman, care, în Re-Visioning Psychology, publicată în 1975, propunea o psihologie întemeiată pe realitatea sufletului și refuza să reducă orice suferință la patologie. Era, în sens larg, o psihologie politeistă, îndreptată împotriva credinței că eul ar trebui să domnească singur asupra întregii vieți lăuntrice. Pentru Hillman, sănătatea sufletească nu înseamnă ca toate pornirile, vocile și puterile din noi să se supună unei singure stăpâniri. Înseamnă mai curând să le recunoaștem fiecăreia locul și rostul, fără a îngădui vreuneia să se creadă întregul. Ceea ce descriu aici la scara lumii are, prin urmare, un corespondent în viața sufletului. Trecerea de la un singur centru la mai multe puteri care se cumpănesc și se împotrivesc nu este neapărat o nenorocire. Poate fi și un semn de maturizare. Numai că orice asemenea maturizare cere un preț, iar despre acest preț este vorba în paginile care urmează.

Se cuvine spus limpede și ce nu susțin. Nu spun că zeii Olimpului există ca puteri divine autonome și nici că lumea este împărțită, în sens propriu, între voințe dumnezeiești rivale. Pentru privirea creștină, Dumnezeu este unul, iar stăpânirea Lui asupra lumii nu încetează atunci când oamenii Îl uită sau Îl îndepărtează din centrul vieții lor. Istoria nu rămâne fără Dumnezeu, chiar dacă omul ajunge să trăiască de parcă Dumnezeu a murit.

Nu susțin nici că istoria se repetă întocmai sau că prezentul ar putea fi dedus din Iliada. Poemul nu este revelație și nici carte de profeții. Este o mare oglindă a firii omenești, în care se văd orgoliul, orbirea, patimile și puterile care îl împing pe om să facă tocmai ceea ce îl va pierde. Îl folosesc, așadar, nu ca învățătură despre zei, ci ca limbaj simbolic pentru o lume în care puterea omenească s-a împărțit între multe instanțe și în care oamenii nu mai recunosc deasupra lor niciun centru comun de autoritate. Olimpul este aici o imagine a dezordinii omenești, nu o alternativă la ordinea lui Dumnezeu.

Regula lui Sarpedon

În ordinea simbolică a Iliadei, Zeus este cel care ține panteonul laolaltă, dar nu numai prin putere. El nu este pur și simplu zeul mai tare decât ceilalți, ci acela care păstrează măsura atunci când regula și dorința intră în conflict. Puterea lui adevărată se vede mai ales în clipa în care ar putea să facă o excepție și trebuie să hotărască dacă are dreptul să o facă.

Gândirea politică modernă a dat acestei puteri o formulare devenită celebră. În Teologia politică, publicată în 1922, Carl Schmitt scria că suveran este cel care hotărăște asupra stării de excepție. Suveranitatea nu se arată atât în mersul obișnuit al legii, cât în puterea de a o suspenda atunci când împrejurările sunt socotite mai presus de regulă. Iliada adaugă însă acestei definiții ceva esențial. Nu este de ajuns ca suveranul să poată face excepția. Autoritatea lui se măsoară și prin puterea de a se opri, mai ales atunci când excepția i-ar sluji lui însuși sau celor pe care îi iubește.

În Cântul al XVI-lea, Sarpedon, fiul lui Zeus, este pe cale să cadă sub lovitura lui Patrocle. Zeus îl privește de sus și se gândește să-l smulgă din luptă, ca să-l ducă viu în Licia. Ar putea să o facă. Niciunul dintre zei nu i-ar putea sta împotrivă. Hera nu-i vorbește însă nici despre milă, nici despre dreptate, ci despre rânduiala care ar fi tulburată. Dacă îți salvezi fiul, îi spune ea, și ceilalți zei vor cere același lucru pentru ai lor, fiindcă mulți fii de zei luptă în jurul Troiei. Zeus ascultă și se supune ordinii pe care el însuși o păzește. Varsă peste câmpul de luptă lacrimi de sânge, dar îl lasă pe Sarpedon să moară. Abia după aceea îi trimite pe Somn și pe Moarte să-i ducă trupul acasă, pentru ca mortul să primească toate rânduielile cuvenite.

Aceasta este regula lui Sarpedon și spune mai mult decât definiția lui Schmitt. Excepția există, iar suveranul are puterea de a o face. Ordinea nu se păstrează fiindcă abaterea ar fi cu neputință, ci fiindcă acela care ar putea încălca regula se oprește tocmai atunci când abaterea i-ar folosi cel mai mult, lui sau alor săi. Zeus rămâne Zeus în clipa în care renunță să-și salveze fiul. Autoritatea lui nu se dovedește prin faptul că poate face orice, ci prin faptul că știe să nu facă ceea ce nimeni nu l-ar putea împiedica să facă.

Cu această regulă în minte, episodul aparent mărunt din vara lui 2026 capătă o altă greutate. În textul precedent am povestit cazul atacantului american eliminat și suspendat, care a fost apoi scutit de urmările suspendării după patru zile de intervenții și trei convorbiri telefonice. Hotărârea a fost luată de președintele comisiei de disciplină de unul singur, fără ceilalți șaptesprezece membri. Atunci am numit această schimbare trecerea de la instituție la curte. În limbajul Iliadei, este cazul lui Sarpedon salvat. Urmarea este și mai grăitoare. Federația belgiană a invocat regula potrivit căreia eliminarea aduce automat suspendarea, așa cum se întâmplase cu toate celelalte cartonașe roșii din turneu. UEFA a avertizat că, atunci când cei chemați să păzească regulile nu mai pot garanta statornicia lor, însăși cinstea jocului este pusă în primejdie. Amândouă spuneau, în fond, ceea ce îi spusese Hera lui Zeus. Dacă astăzi îl cruți pe al tău, mâine nu vei mai putea refuza nimănui aceeași îngăduință. În Cântul al XVI-lea, Zeus ascultă și se oprește. În vara lui 2026, contestația a fost respinsă ca inadmisibilă.

Aici se vede cel mai limpede ce s-a schimbat. Nu excepția este semnul destrămării, fiindcă excepții au existat întotdeauna și, într-un anumit sens, ele țin chiar de natura suveranității. Semnul adevărat este dispariția acelei instanțe care poate impune regula lui Sarpedon, inclusiv celui mai puternic. Olimpul nu a rămas fără zei. A rămas fără tronul de pe care unul dintre ei putea rosti un „nu” care să-i lege pe toți și, la nevoie, să-l lege și pe el însuși. Din această destrămare se desprinde, cred, observația care schimbă înțelesul întregii scene. Funcția simbolică pe care Iliada i-o atribuie lui Zeus nu a pierit între timp, ci s-a risipit între mai multe puteri. Comanda nucleară se află într-un loc, stăpânirea asupra monedei de rezervă în altul, iar hotărârile finale în marile litigii ale lumii sunt date de curți care nu răspund unele în fața altora. Dobânda la care se împrumută statele este hotărâtă de câteva bănci centrale, care se înțeleg între ele numai în împrejurări ieșite din comun. Fiecare dintre aceste puteri poartă câte o parte din vechea funcție suverană, dar niciuna nu o cuprinde întreagă. Nu trăim, așadar, într-o lume în care puterea lui Zeus a dispărut, ci într-una în care locul lui simbolic s-a fărâmițat. Funcțiile au rămas, dar tronul care le-ar fi putut aduna și măsura a rămas gol.

Aceeași destrămare se vede și în soarta cântarului. În Cântul al VIII-lea și apoi, din nou, în Cântul al XXII-lea, înaintea înfruntării dintre Ahile și Hector, Zeus ridică balanța de aur și așază în talere sorțile celor doi. Talerul care coboară arată cine va muri. Imaginea nu spune însă că Zeus hotărăște după bunul său plac, ci că el cântărește și primește verdictul măsurii. Suveranitatea homerică nu înseamnă libertatea de a hotărî după bunul plac, ci îndatorirea de a sluji unei rânduieli.

Cântarul există și în lumea noastră. Piețele cântăresc în fiecare zi soarta statelor, iar verdictele lor sunt publice, numerice și neînduplecate. Se văd în dobânzi, în cursurile de schimb, în cotații și în treptele acordate de agențiile de rating. Ceea ce lipsește este mâna care să țină balanța și autoritatea care să rostească, în numele unei ordini recunoscute, ce înseamnă rezultatul. Măsurătoarea se face, dar nimeni nu mai poate închide judecata. De aceea, orice verdict nefavorabil este contestat îndată, fără ca împotrivirea să schimbe cu ceva talerul care a coborât.

Zeița veacului nostru

Dacă ar fi să numim, în limbajul simbolic al Iliadei, puterea care seamănă cel mai mult cu duhul vremii noastre, nu Zeus ar fi aceea. Zeus lipsește tocmai ca măsură care adună și ține în frâu puterile risipite. Mai aproape de noi este Ate, zeița orbirii care îl face pe om să creadă că vede limpede tocmai atunci când și-a pierdut judecata.

Homer o înfățișează, în Cântul al XIX-lea, drept fiica lui Zeus care îi orbește pe toți. Picioarele ei sunt gingașe și nu ating țărâna, fiindcă nu umblă pe pământ, ci pe capetele oamenilor. Ea l-a amăgit cândva chiar și pe Zeus, iar acesta, cuprins de mânie, a apucat-o de păr și a azvârlit-o din cer, jurând că nu se va mai întoarce pe Olimp. De atunci rătăcește printre muritori. În Cântul al IX-lea, Fenix spune și cine vine după ea. Sunt Rugăciunile, fiicele lui Zeus, șchioape, zbârcite și cu ochii plecați, care se târăsc pe urmele ei ca să îndrepte ceea ce a stricat. Dar Ate este iute. Rugăciunile sosesc întotdeauna prea târziu.

Nu cunosc o descriere mai exactă a orbirii colective. Ate nu spune niciodată „te voi distruge”. Ea spune „nu ai cum să pierzi”. Nu aduce deznădejde, ci o euforie cu putere de vrajă, în care primejdia pare să se retragă, riscul de neîngăduit capătă chipul curajului, iar omul ajunge să ia drept vedere limpede chiar vedenia care îl orbește. Tocmai aceasta a devenit politica vremurilor noastre. Nu atât arta de a cântări împrejurările și de a păstra măsura, cât meșteșugul de a produce stări, de a transforma neliniștea în exaltare, îndoiala în certitudine și imprudența în dovadă de credință. Conducătorul nu mai este chemat să arate primejdia și să-i pregătească pe oameni pentru ea, ci să-i convingă că primejdia nu există sau că numai lașii sau plebea o mai pot vedea. Ate nu vine ca un semn rău, ci ca o certitudine care pare de la sine înțeleasă. Cel cuprins de ea nu simte că își pierde judecata, ci că, în sfârșit, vede limpede. Marile catastrofe economice ale ultimului secol au avut adesea acest chip. Înaintea lor, oameni inteligenți au repetat, cu argumente temeinice, că de data aceasta lucrurile stau altfel. Rugăciunile șchioape sosesc și astăzi sub forma comisiilor de anchetă, a rapoartelor scrise după dezastru și a regulilor alcătuite după prăbușire, când nu le mai rămâne decât să numere pagubele și să îngroape morții.

Dintre toate amănuntele acestei imagini homerice, unul îmi rămâne de fiecare dată în minte. Ate merge pe capetele oamenilor, fără să atingă pământul. Ea nu vine din lucrurile pe care le putem pipăi și măsura, ci se răspândește prin gândurile, temerile și așteptările noastre. Lucrează în acel văzduh nevăzut care se așază între om și lume, schimbând nu faptele, ci felul în care ele sunt văzute. În vremea noastră, acest văzduh a căpătat o alcătuire tehnică. Este țesut din platforme, fluxuri de mesaje și sisteme care aleg ce ajunge înaintea ochilor noștri, ce se repetă și ce se pierde. Ele nu ne poruncesc ce să credem. Ar fi prea grosolan și, poate, mai ușor de împotrivit. Ne așază însă lumea într-o anumită lumină, până când ceea ce vedem ni se pare singurul lucru care putea fi văzut. Iar puterea lor crește din însăși atenția pe care le-o dăm. Cu fiecare privire, cu fiecare teamă și cu fiecare izbucnire de mânie, hrănim văzduhul prin care Ate poate merge, din nou, pe capetele oamenilor.

Zeii față în față

Zeii Iliadei nu pot fi înțeleși unul câte unul. Ei nu alcătuiesc un catalog, ci o lume de tensiuni, iar înțelesul fiecăruia se limpezește prin puterea care i se împotrivește. Patru perechi sunt de ajuns pentru a vedea cum se ține Olimpul prin cumpănirea unor puteri potrivnice.

Apollo și Ate alcătuiesc perechea cunoașterii și a orbirii. Apollo este zeul distanței și al măsurii, al arcului care nimerește de departe și al oracolului care spune adevărul într-o formă pe care nimeni nu o înțelege la timp. Tot el trimite ciuma, folosind aceleași săgeți. Epoca noastră este cea mai măsurată din istorie. Niciodată nu am avut atâta cunoaștere numerică despre atât de multe lucruri. Cu toate acestea, numărul surprizelor nu a scăzut pe măsura cunoașterii. Lumina care măsoară totul și orbirea care se înfățișează drept evidență nu se succed, ci lucrează în același timp. Apollo și Ate locuiesc aceeași epocă. Unul aduce lumină asupra lumii, cealaltă are grijă ca lumina să cadă exact unde nu trebuie.

Hermes și Poseidon alcătuiesc perechea economică. Hermes este crainicul, negustorul, hoțul, călăuza sufletelor și zeul tuturor trecerilor. El stăpânește tot ceea ce trece dintr-o mână în alta și dintr-un loc în altul. În lumea lui Hermes, nimic nu rămâne multă vreme pe loc, iar odată cu lucrurile se mișcă deopotrivă câștigul, vestea, panica și molima. El nu grăbește lumea din întâmplare. Este puterea care nu lasă nimic să rămână pe loc și nici pe om să rămână singur cu sine. În lumea lui Hermes, tihna pare timp pierdut, contemplația seamănă cu lenea, iar meditația cu o vinovată ieșire din ritm. Suntem ținuți neîncetat ocupați, chemați să răspundem, să reacționăm și să trecem mai departe, ca și cum orice oprire ne-ar scoate din lume.

Dedesubt se află Poseidon, zeul mării, al cutremurului și al temeliei care poate fi clătinată. În Cântul al XXI-lea, el își amintește de ce urăște Troia. Slujise un an la Laomedon și ridicase zidurile cetății, dar regele îi refuzase plata și îl alungase cu amenințări. În socoteala mitului, Troia cade și fiindcă nu și-a plătit zidurile. Zeul temeliei este totodată zeul datoriei neachitate. Imaginea spune aproape totul despre legătura dintre o mare putere și creditorii ei. Cine construiește drumurile, porturile și zidurile ține și conturile, iar socoteala poate aștepta mult mai mult decât împărățiile.

Atena și Ares întruchipează două chipuri ale războiului, pe care lumea continuă să le confunde. Ares nu este războiul în întregul lui, ci furia care îl aprinde, suflul fierbinte, beția puterii și avântul care înarmează mâna înainte ca mintea să fi cumpănit urmările. Nu întâmplător, Zeus îi spune în față că este cel mai nesuferit dintre zei. Atena reprezintă cealaltă putere, sfatul limpede, prevederea și stăpânirea de sine care opresc mâna la vreme. În Cântul întâi, când Ahile începe să tragă sabia împotriva lui Agamemnon, ea îl apucă de păr și îl oprește, nevăzută de toți ceilalți. Scena spune, în câteva versuri, ceea ce civilizațiile învață cu greu. Una este să ai puterea de a lovi și cu totul altceva să știi când lovitura trebuie oprită. În lumea vechilor greci, aceste două puteri purtau nume de zei.

Niciuna dintre ele nu aparține însă pentru totdeauna unei singure tabere. Atena nu este monopolul celor care se socotesc raționali, după cum Ares nu lucrează numai în rândurile dușmanului. În lumea noastră, cumpătarea poate trece de partea forței, iar strategia poate ajunge slujitoarea furiei. Uneori este de ajuns o simplă actualizare de sistem pentru ca Atena să schimbe tabăra, iar Ares să primească, peste noapte, limbajul respectabil al rațiunii.

În cheia acestui eseu, războiul cu Iranul amintește de Troia nu prin eroii sau pretextele sale, ci prin felul în care o luptă dusă în jurul uneia dintre porțile lumii ajunge să cheme pe câmp puteri mult mai numeroase decât luptătorii aflați la vedere. Alianțele, petrolul, piețele, prestigiul și teama de a părea slab se poartă aici asemenea zeilor homerici. Nu intră ele însele în bătaia sulițelor, dar împing mâna oamenilor și lărgesc necontenit războiul.

Hefaistos și Afrodita sunt puterile care țin în picioare templul lumii moderne. Hefaistos este șchiop și, dintre toți zeii, singurul care muncește cu adevărat. În atelierul lui se făuresc armele, podoabele și scutul lui Ahile, pe care este cuprinsă întreaga lume, cu cetățile, ogoarele, nunțile, judecățile și războaiele ei. Cu toate acestea, el rămâne zeul de care ceilalți râd, cel care lucrează în spatele scenei și pe care nimeni nu se grăbește să-l așeze pe treapta de onoare. Hefaistos este munca, meșteșugul și producția, tot ceea ce face spectacolul cu putință fără să fie primit în lumina lui.

Afrodita stă la celălalt capăt. Ea nu făurește lucrurile, ci hotărăște care dintre ele va fi dorit. Sub puterea ei, un obiect capătă strălucire, o imagine devine promisiune, iar o alegere ajunge să pară de neocolit. Războiul Troiei pornește, până la urmă, dintr-o dorință pe care ea a făcut-o cu putință și căreia oamenii nu au știut să-i pună hotar. Hefaistos ridică templul, iar Afrodita îl umple de închinători. Unul produce lumea, cealaltă ne convinge că nu putem trăi fără ceea ce lumea produce.

Munca și dorința sunt cele două puteri ale oricărui mare spectacol contemporan. În spatele strălucirii se află mii de oameni nevăzuți, stadioane, cabluri, ecrane, drumuri, contracte și mașinării, iar deasupra lor plutește făgăduința că ceea ce vedem este vrednic de dorit și că absența noastră ar însemna să pierdem ceva de neînlocuit. Timp de o lună, în vara lui 2026, unul dintre aceste temple s-a numit Campionatul Mondial.

Eroii părăsiți de zei

În lumea Iliadei, fiecare erou știe cine îl ocrotește. Legătura este cunoscută, are un nume, cere jertfe și naște îndatoriri, iar celălalt o poate afla. Tocmai de aceea, întâmplarea din Cântul al XXII-lea este una dintre cele mai crude ale poemului. Hector fuge de trei ori în jurul zidurilor, urmărit de Ahile. Atunci Atena ia chipul lui Deifobos, fratele său, se așază lângă el și îi spune că va rămâne să lupte alături de el. Îmbărbătat, Hector se oprește și îl înfruntă pe Ahile. Își aruncă sulița, care se izbește fără folos de scut, apoi se întoarce spre fratele său ca să-i ceară alta. Dar acolo nu mai este nimeni. Abia atunci înțelege că zeii l-au chemat la moarte și că sprijinul în care se încrezuse fusese tocmai mijlocul prin care ajunsese în locul unde trebuia să moară.

Așa arată sprijinul în vremea noastră. Câtă vreme primejdia rămâne departe, sprijinitorul vorbește răspicat, invocă tratate, solidarități și legături pe care nimeni nu le-ar putea clinti. Ne îndeamnă să rămânem pe loc, să ne asumăm riscul și să credem că, la nevoie, umbrela alianțelor se va deschide deasupra noastră. Dar sprijinul adevărat se vede abia când apropierea lui cere un preț. Atunci cuvintele sunt cântărite din nou, făgăduielile capătă înțelesuri mai prudente, iar prezența atât de sigură de până atunci începe să se retragă în spatele procedurilor, al consultărilor și al îngrijorărilor atent formulate. În clipa hotărâtoare, o țară poate descoperi nu numai că a rămas singură, ci și că tocmai încrederea în ajutorul făgăduit a îndemnat-o să-și lege soarta de o confruntare pe care, de una singură, nu și-ar fi îngăduit-o. Această confruntare nu se poartă neapărat cu arme. Ea poate lua forma sancțiunilor, a împrumuturilor împovărătoare, a renunțării la piețe, a înstrăinării resurselor sau a unor hotărâri economice și diplomatice ale căror urmări se întind pe zeci de ani. Sprijinul promis îi dă celui mai slab îndrăzneala de a păși înainte. Absența lui îl lasă apoi să plătească singur prețul. Când ai nevoie de a doua suliță, descoperi că cel de lângă tine nu era cine credeai și că a dispărut. Funcția lui Deifobos are deja trei mii de ani, așa că pare de când lumea. Astăzi, ea poate lua chipul alianței, al pieței, al platformei sau al creditorului care te încurajează câtă vreme înaintarea ta îi este de folos. Când riscul se întoarce asupra ta, sprijinul se retrage, iar pierderea rămâne numai a ta.

Deosebirea față de lumea homerică este încă și mai neplăcută. Zeul antic cerea jertfă și făgăduia ocrotire. Lumea de astăzi preferă făgăduieli destul de ferme pentru a ne împinge spre risc, dar destul de neclare pentru a putea fi tăgăduite la nevoie. Nu mai știm precis nici cui aducem jertfa, nici ce ocrotire ni s-a promis și nici cine răspunde dacă ea nu vine. Puterile pe care le numesc aici zei nu cer credință, ci dependență. Nu ți se cere să crezi în ele și nici să le fii credincios. Este de ajuns să nu mai poți trăi și lucra fără ele. Dependența are, față de credință, un folos cinic. Nu poate fi acuzată de trădare, fiindcă nu a făgăduit niciodată nimic.

Ar fi însă greșit să ne oprim aici. Poemul mai spune ceva, iar acel lucru este singura veste bună din această parte a textului. În logica mitului, zeii au nevoie de oameni. În Cântul al IV-lea, Zeus mărturisește că, dintre toate cetățile oamenilor, Ilionul i-a fost cel mai drag, fiindcă altarul său nu rămăsese niciodată fără partea cuvenită. Legătura nu merge într-un singur sens. Zeii trăiesc din fumul jertfelor. Aristofan a ridicat pe acest amănunt al mitului o comedie întreagă. În Păsările, o cetate zidită între cer și pământ oprește drumul fumului, iar Olimpul înfometat ajunge să cedeze. Puterile nevăzute ale lumii digitale nu ne cer credință, ci timp, iar tributul lor se măsoară în minute. Marea jertfă a vremii noastre este atenția. Cine le-o dă le hrănește, iar cine și-o retrage le înfometează. Nu spun că retragerea atenției ar fi, singură, o strategie politică. Ar fi prea ușor de rostit și prea greu de înfăptuit. Spun numai că raportul de forțe nu este atât de unilateral pe cât pare, fiindcă niciuna dintre aceste puteri nu poate supraviețui fără fumul nostru.

Mai rămâne o cale de împotrivire, mai îngustă și mai precisă. În Cântul al V-lea, muritorul Diomede rănește doi zei și vede curgând din ei ichorul, sângele nemuritorilor. Izbutește fiindcă Atena îi ridică ceața de pe ochi, îi îndreaptă mâna și îi spune limpede pe cine poate lovi și pe cine trebuie să cruțe. Citațiile trimise FIFA de procurorii generali din New York și New Jersey pot fi citite ca sulița lui Diomede. Ele arată că până și o putere deprinsă să stea deasupra statelor poate fi silită să răspundă și, măcar pentru o clipă, poate sângera. Dar scena homerică amintește și condiția loviturii. Muritorul nu rănește zeul numai prin puterea brațului său, ci fiindcă o altă putere îi limpezește vederea, îi întărește mâna și îi deschide drumul. Același înțeles îl au amenzile date de Comisia Europeană marilor stăpâni ai lumii digitale. În aprilie 2025, Apple a fost amendată cu 500 de milioane de euro, iar Meta cu 200 de milioane pentru încălcarea Legii piețelor digitale. Nu utilizatorul izolat și nici statul mic au străpuns singuri platoșa platformelor, ci o putere supranațională, înzestrată cu lege, jurisdicție și mijloace de constrângere.

Puterea unui stat de a supune regulii o organizație suprastatală nu este, așadar, simpla răzvrătire a celui slab împotriva celui de neatins. Este o lovitură făcută cu putință de o altă ordine de putere. Diomede poate răni zeul, dar numai sub privirea Atenei.

Jocuri funerare fără mort declarat

Ajungem astfel la miezul eseului. Cântul al XXIII-lea al Iliadei este cel mai pașnic din întregul poem. Patrocle a murit. Ahile îi veghează trupul, taie o șuviță de păr și o pune în mâna mortului, aprinde rugul și ridică movila. Abia după aceea cheamă oastea la întreceri, la curse de care, trântă, alergare, luptă în arme, aruncarea discului, tir cu arcul și sulița. Ahile, omul mâniei, devine pentru un cânt întreg cel care împarte premiile, judecă neînțelegerile și potolește certurile. Lui Agamemnon îi dă chiar un premiu fără să-l pună să se întreacă cu cineva. Din moarte se naște astfel, pentru câteva sute de versuri, o ordine. Dar nu întrecerile în sine fac cu putință această rodnicie, ci ceea ce se petrece înaintea lor. Cineva cu autoritate recunoscută a spus că acesta este mortul, acesta este rugul lui și acestea sunt jocurile ținute în cinstea lui. Doliul unei comunități are nevoie de un oficiant, iar oficiantul are nevoie de o autoritate pe care cei de față o recunosc. În limbajul simbolic al textului meu, aici se închide argumentul. Fără Zeus, nimeni nu poate declara mortul. Zeus este facilitatorul.

Formularea trebuie însă lămurită, altminteri ajunge să se contrazică pe sine. Nu este adevărat că nimeni nu ne spune că ordinea de după 1945 a murit. O spun cancelariile, o spun editorialiștii și o spun, cu satisfacție, toți cei care i-au așteptat sfârșitul. Problema nu este tăcerea, ci faptul că rostirea nu obligă pe nimeni. Declararea unei morți de o asemenea însemnătate este un act care schimbă realitatea numai dacă cel care îl rostește are autoritatea recunoscută de cei de față. Un ofițer de stare civilă spune „vă declar căsătoriți”, iar lucrul se petrece. Același om rostește aceleași cuvinte în afara slujbei sale și nu se petrece nimic. Așa că, astăzi nu ne lipsește propoziția, ci locul de unde ea ar putea avea putere.

De aici se desprinde o urmare pe care merită să o formulez în termeni clinici, fiindcă acesta este domeniul meu. În eseul său din 1917, Freud deosebea doliul de melancolie. Doliul apare în urma unei pierderi cunoscute. A murit un om, s-a sfârșit o iubire, s-a destrămat o credință sau s-a prăbușit o lume în care ne bizuiam. Cel îndoliat știe, măcar în linii mari, ce a pierdut. Pentru o vreme, lumea întreagă pare mai săracă, fiindcă lipsește din ea ființa, legătura sau idealul de care omul fusese legat. Cu timpul, pierderea poate fi recunoscută, plânsă și așezată în trecut. Nu este uitată, dar încetează treptat să stăpânească întreaga viață.

În melancolie, pierderea rămâne mai tulbure. Omul simte că ceva esențial s-a stins sau i-a fost luat, dar nu poate spune pe deplin ce anume. Durerea nu mai cade numai asupra lumii, ci se întoarce asupra eului. Cel suferind nu spune doar că lumea a devenit goală, ci începe să se simtă el însuși sărăcit, nevrednic sau lipsit de putere. Pierderea nu poate fi despărțită de sine și, tocmai de aceea, nu poate fi nici jelită până la capăt.

Starea în care ne aflăm seamănă mai puțin cu un doliu prelungit și mai mult cu o asemenea melancolie. Nu vorbesc despre o boală a fiecărui om în parte, ci despre o melancolie a alcătuirii comune. Simțim că o anumită ordine s-a sfârșit, dar nu ne putem înțelege asupra lucrului pierdut. Unii spun că a murit pacea de după război, alții că s-a stins autoritatea legii, încrederea în instituții, ideea de adevăr comun sau credința într-o măsură așezată deasupra celui puternic. Fiecare numește alt mort și, prin urmare, nimeni nu poate începe înmormântarea.

Lumea numită aici politeistă nu refuză doliul din lașitate ori nepăsare. Îi lipsește instanța în stare să spună, cu o autoritate recunoscută de toți, ce anume s-a încheiat și ce trebuie lăsat în urmă. Cancelariile, tribunalele, piețele, platformele și marile instituții rostesc fiecare altă sentință, dar niciuna nu-i poate lega pe ceilalți. Fără un mort recunoscut nu există rug, iar fără rug nu poate începe doliul. Rămâne numai pierderea fără nume, trăită pretutindeni și asumată nicăieri.

Rămâne întrebarea cea mai grea a întregului eseu. Cine este Patrocle?

Răspunsul la îndemână ar fi ordinea internațională așezată după al Doilea Război Mondial. Nu cred că acesta este răspunsul bun. Instituțiile acelei ordini există încă, se întrunesc, adoptă hotărâri și își plătesc funcționarii. O ordine cu sedii și bugete nu este un mort. Ceea ce a murit nu este ordinea însăși, ci o credință, convingerea că deasupra celui mai puternic se află o instanță care îi poate spune nu. Nu instituțiile au dispărut, ci încrederea că mai există un loc de unde excepția poate fi refuzată. Mortul nostru este regula lui Sarpedon.

Mai lipsea ceva din finala aceea, ceva ce simțisem fără să pot numi. Jocurile în onoarea lui Patrocle au fost roditoare fiindcă au avut un poet. Jocurile din 2026 au avut mii de ore de transmisie, dar niciun poet. Transmisia nu este memorie, ci o revărsare de imagini care se șterge singură. Kleos, gloria pentru care eroul homeric acceptă să moară tânăr, este o făgăduință făcută viitorului. Renunț la zile în schimbul unui cântec care va fi cântat după mine. Un asemenea schimb cere multă credință în cei care vin. O epocă ale cărei elite își cheltuiesc averile încercând să-și amâne propria moarte nu mai are nevoie de kleos, simplu, fiindcă nu mai crede în posteritate. Iar o epocă fără posteritate nu naște eroi, ci celebrități. Eroul trăia cu nădejdea că numele lui va fi pomenit după moarte, prin lumânări aprinse la candelă de oameni pe care nu avea să-i cunoască niciodată. Celebritatea nu mai cere pomenire, ci numai să fie văzută. O slavă fără durată, cu multe reflectoare și foarte puțină amintire.

Noua Epocă a Fierului

În memoria greacă, războiul Troiei stă la capătul unei lumi. Știm că, în deceniile din jurul anului 1200 înainte de Hristos, marile centre de putere ale Mediteranei răsăritene au încetat toate, aproape în același timp, să mai funcționeze. Au căzut Micene și Pylos, capitala hitită Hattusa și marele port Ugarit. Bineînțeles, nu există o singură cauză. S-au adunat seceta, cutremurele, foametea, mișcările de populații, ruperea drumurilor comerciale și, mai ales, slăbiciunea unui sistem în care fiecare depindea de toți ceilalți. A fost o prăbușire în lanț. Nicio lovitură nu ar fi fost, singură, de ajuns, dar toate împreună au fost.

Nu știm dacă războiul Troiei povestit de Homer s-a petrecut așa cum îl spune poemul. Arhivele hitite pomenesc un regat vasal numit Wilusa, așezat în nord-vestul Asiei Mici, și un tratat încheiat cu un stăpânitor numit Alaksandu. Numele seamănă tulburător cu Alexandros, celălalt nume al lui Paris. Aceasta nu dovedește adevărul poemului. Arată doar că în spatele lui se află un orizont politic adevărat, o lume de regate vasale, mari puteri și scrisori diplomatice, în care o cetate cu acest nume a existat și a avut însemnătate. Iliada nu este o cronică, ci memoria unei lumi, alcătuită la câteva secole după ce acea lume încetase să mai existe.

Ceea ce vine după prăbușire ne privește însă direct, iar cheia se află în metal, practic în resurse. Bronzul cere cupru și cositor. Cuprul se găsea în multe locuri, cositorul nu. El venea de departe, pe drumuri lungi, iar o metalurgie dependentă de un material rar și greu de înlocuit rămâne la mâna câtorva strâmtori înguste. Cine stăpânește drumul stăpânește și armele Epocii Bronzului. Fierul, în schimb, se găsea aproape pretutindeni. La început este mai slab decât bronzul bun, mai moale și mai greu de lucrat, până când oamenii învață să-i adauge carbon. Aici se află, cred, lecția cea mai însemnată a trecerii. Lumea nouă nu începe neapărat cu ceva mai bun, ci cu ceva mai modest și aflat la îndemâna tuturor. Puterea fierului nu a stat la început în calitate, ci în faptul că nu mai putea fi ținut în mâna câtorva centre.

Dacă această lecție are vreun corespondent în vremea noastră, el nu se află acolo unde privim cu obstinație. Tehnologia de vârf, scumpă, adunată în câteva fabrici și dependentă de materiale rare, nu este fierul epocii noastre. Ea este bronzul. Cere drumuri lungi, meșteșuguri greu de înlocuit și puncte de trecere pe care câțiva le pot închide pentru toți ceilalți. Fierul noii epoci nu va fi neapărat un material și poate că nici măcar o singură tehnologie. Va fi putința de a face mai aproape, mai ieftin și îndeajuns de bine ceea ce până ieri putea fi făcut numai departe, în centre de producție uriașe. Energia produsă pe acoperiș, programele pe care oricine le poate copia și schimba, inteligența artificială destul de mică și de bună pentru a lucra pe un dispozitiv obișnuit, atelierul local în stare să făurească o piesă fără binecuvântarea unei uzine îndepărtate sunt înfățișări ale aceleiași schimbări.

Niciuna nu este, luată singură, mai puternică decât marile sisteme ale prezentului. După cum fierul dintâi era mai slab decât bronzul bine lucrat, și aceste unelte vor părea la început mai grosolane, mai puțin strălucitoare și lipsite de prestigiul centrului. Puterea lor stă însă în altceva. Pot fi răspândite, deprinse, reparate și refăcute în mii de locuri. Nu trebuie să fie cele mai bune din lume. Este de ajuns să fie destul de bune și să nu poată fi luate tuturor prin închiderea unei singure porți. Poate că acesta este adevăratul element al epocii care vine, nu siliciul, nici litiul și nici vreun metal încă ascuns în pământ, ci capacitatea locală. Puterea de a produce energie, cunoaștere și lucruri fără a cere de fiecare dată îngăduința unui centru îndepărtat. Bronzul aparține palatului. Fierul ajunge, mai devreme sau mai târziu, în mâna satului.

Mai rămâne scrisul, iar aici trecerea spune poate cel mai mult. Palatele miceniene foloseau Liniarul B. Aproape trei secole de scriere, mii de tăblițe și niciun vers. Numai socoteli despre oi, ulei, roți, oameni, ofrande și cantități. Scrierea era unealta prin care palatul își administra avutul. Când palatele au căzut, a murit și scrisul, fiindcă nu slujea nimănui din afara lor. Grecia a rămas apoi câteva secole fără scriere.

Când scrisul s-a întors, era complet altul. Alfabetul, împrumutat de la fenicieni și schimbat prin adăugarea vocalelor, era destul de simplu pentru a putea fi învățat de cei mulți. Printre cele mai vechi inscripții alfabetice grecești păstrate se află versuri zgâriate pe vase, hexametri glumeți despre dans și dorință. Scrierea palatului notase ceea ce avea palatul. Scrierea tuturor a notat, dintru început, ceea ce puteau cânta toți. Tocmai ea l-a purtat pe Homer peste veacuri.

Liniarul B al imperiului de astăzi este marea contabilitate algoritmică. Sistemul global neînsuflețit și implacabil care numără totul, dar nu păstrează nimic vrednic de cântec, fiindcă nu pentru aceasta a fost făcut. Este o unealtă de administrare, nu de memorie. Iată de ce marile puteri ale AI ului se străduie să arunce la gunoi și să șteargă toate cărțile vechi. Dacă asemănarea se ține până la capăt, acest sistem va pieri odată cu lumea pe care o administrează.

Trebuie spus și ce nu făgăduiește această asemănare, altminteri s-ar preface în mângâiere ieftină. Între căderea palatelor și primii hexametri așternuți în scris au trecut patru secole, vreme în care lumea greacă a fost mai săracă, mai puțin populată și mai puțin legată decât înainte. Nimic din felul acestei treceri nu ne asigură că răstimpul de mijloc va fi scurt ori blând. Lecția fierului nu spune că va fi bine. Spune doar că ceea ce urmează vine de jos, din ceva mai modest și aflat la îndemâna tuturor. Asta e credința mea.

Vedere din Wilusa

Arhivele hitite au păstrat, spuneam, numele unui regat vasal numit Wilusa, o cetate de margine, legată prin tratat și cunoscută mai ales din scrisorile altora. Această condiție modestă nu a pierit odată cu Epoca Bronzului. Există și astăzi cetăți care află din arhivele marilor puteri ce s-a hotărât în privința lor. Dintr-o asemenea cetate privesc și scriu. Se cuvine, așadar, să întrebăm cum se vede lumea homerică nu de pe Olimp, ci de jos, dintr-un regat vasal. Nu se vede mai slab, ci mai concentrat. La margine, mecanismul se arată mărit.

În România, dubla cauzalitate nu este doar o teorie. Este și o dată din calendar. În noiembrie 2024, un candidat aproape necunoscut a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale. Oamenii care l-au ales au votat liber, dar o parte din materialul pe care și-au întemeiat alegerea le fusese pus înainte de sisteme pe care nu le vedeau și pe care nu le puteau cerceta. Cele două rânduri de cauze au lucrat deodată, întocmai ca în Cântul al XIX-lea. A urmat partea cu adevărat lămuritoare. La 2 decembrie, Curtea Constituțională a validat rezultatul după renumărare. La 4 decembrie au fost desecretizate documentele Consiliului Suprem de Apărare a Țării. La 6 decembrie, în vreme ce diaspora vota deja pentru turul al doilea, aceeași Curte a anulat din oficiu întregul scrutin. Între validare și anulare au trecut patru zile.

Ceea ce s-a petrecut în aceste patru zile poate fi descris cu uneltele scrisului, dar descrierea este mai gravă decât simpla indignare. O instanță a despărțit prin hotărâre ceea ce dubla cauzalitate ține împreună. A declarat că rândul nevăzut al cauzelor este hotărâtor, iar voința omenească nu mai are nicio putere. A făcut, cu alte cuvinte, ceea ce în lumea homerică nu poate face decât Zeus, a hotărât care dintre cele două cauzalități contează. Pentru o asemenea hotărâre nu avea însă la dispoziție tronul. Schmitt spunea că suveran este cel care hotărăște asupra excepției. Într-o democrație, excepția supremă, suspendarea votului, nu poate aparține decât sursei votului. Când altcineva o exercită, actul poate fi numit, în sensul precis folosit aici, lovitură de stat. Nu o lovitură cu tancuri pe bulevard, ci una în care puterea nu este luată prin forță împotriva legii, ci prin folosirea legii împotriva izvorului ei.

Se va răspunde că excepția a fost folosită tocmai pentru a apăra izvorul legii de o putere străină. Argumentul trebuie luat în serios, fiindcă este cel mai puternic de partea cealaltă. Trebuie însă recunoscut și chipul lui. Ate nu spune niciodată „voi nimici ordinea”, ci „ordinea nu are cum să piardă”. Certitudinea din decembrie, credința că scoțând numele proscris al lui Georgescu de pe buletin scoți și fenomenul din cetate, purta aceeași euforie a lucidității. Un an și jumătate mai târziu, urmările se citesc în dosare. Rechizitoriul a venit abia în septembrie 2025, pronunțarea a fost amânată de trei ori la instanța supremă, completul a fost refăcut în iunie, dezbaterile au luat-o de la capăt, iar fondul nu fusese încă atins. Rugăciunile șchioape au venit și aici în chipul lor dintotdeauna, cu desecretizări târzii și termene noi. Ate fusese, ca de obicei, mult mai iute.

În cetățile vasale, sulița lui Diomede pare să lovească strâmb numai dacă luăm drept adevărată ținta declarată. Statul a spus că îndreaptă lovitura spre puterea din umbră, dar rana a rămas pe trupul omului aflat la vedere. Platforma prin care a circulat materialul electoral a fost supusă unei proceduri europene, în vreme ce candidatul a primit interdicție și rechizitoriu. Omul a fost scos din joc. Plebea, puterea din umbră, a rămas neatinsă. Mai mult, ea a ieșit din încercare întărită. A primit dovada propriei puteri. A văzut că poate ridica un om aproape necunoscut, poate tulbura o ordine politică și poate sili instituțiile să reacționeze, fără să plătească ea însăși prețul. Ceea ce fusese numai o putere latentă s-a trezit acum conștientă de ceea ce poate face. Privită astfel, sulița nu și-a greșit ținta. S-a petrecut întocmai ceea ce trebuia să se petreacă. Omul a fost sacrificat, iar mecanismul care îl ridicase a rămas în picioare, validat chiar de spaima și de reacția celor care încercaseră să-l oprească.

În Cântul al V-lea, Diomede poate răni zeii fiindcă Atena îi ridică ceața de pe ochi și îi arată unde îi este îngăduit să lovească. La noi, sulița încuviințată de o putere mai mare a trecut pe lângă zeu și a străpuns, până la urmă, tot un muritor. Statul răspunde, la rândul său, prin propria povestire a uzurpării, cu dosarul în care fostului candidat i se impută tentativa împotriva ordinii constituționale. Nu mă pronunț asupra fondului. Acesta aparține instanțelor. Privesc numai alcătuirea conflictului. Două povestiri despre răsturnarea ordinii stau față în față, iar fiecare tabără numește lovitură actul celeilalte. Lipsește însă instanța în care amândouă să recunoască puterea unei judecăți. Aceasta este adevărata înfățișare a tronului gol. Într-o cetate în care acuzația de lovitură de stat circulă în ambele sensuri, fără ca verdictul să poată fi primit de amândouă părțile, nu mai există o autoritate în stare să închidă disputa. Cetatea mea nu mai are un Zeus. Are numai zei.

Urmarea a venit cu punctualitatea unei legi fizice. O ordine care și-a anulat propriul rit întemeietor nu mai izbutește să ducă la capăt niciun rit. În mai, Parlamentul a rostit formula care îi mai rămăsese, moțiunea, iar guvernul a căzut. De atunci, nicio succesiune nu se încheie. Nominalizările eșuează, interimatele trec dincolo de termenul legal, iar un premier demis continuă să administreze ceea ce nu mai conduce. Lumea mare trăiește jocuri funerare fără mort declarat. Cetatea vasală a ajuns la chipul răsturnat al aceleiași boli, un mort declarat căruia nu i se poate aprinde rugul. Acolo nu mai este cine să declare moartea. Aici nu mai este cine să săvârșească înmormântarea.

Celelalte file ale dosarului vasal poartă chipurile deja întâlnite. Deifobos a reapărut în octombrie 2025, când aliatul a oprit rotațiile brigăzii destinate Mării Negre și le-a îndreptat spre alte teatre, în vreme ce aceleași comunicate spuneau că parteneriatul este mai puternic ca niciodată. Era vocea de lângă umăr, în forma ei consacrată. A urmat și ospitalitatea refuzată. Primită în ianuarie 2025 în programul călătoriilor fără viză, cetatea a fost întoarsă din prag în luna mai, înainte ca poarta să apuce să se deschidă. Xenia nu i-a fost refuzată unui singur om, ci unui popor întreg.

Din Wilusa nu se vede, așadar, marginea lumii homerice. Se vede chiar miezul ei, necruțător de limpede. Cetățile mari își mai pot îngădui să dezbată dacă zeii s-au întors. Cetățile vasale o află din propriul calendar și din arhivele altora.

Observatorul homeric

Tot ceea ce am scris până aici are un neajuns de care sunt conștient. Se poate confirma singur. Orice întâmplare poate fi citită drept dovadă a unei lumi homerice, iar o teorie pe care nimic nu o poate dezminți nu mai este teorie, ci temperament. De aceea, metafora trebuie prefăcută într-o grilă de observație. Ea trebuie să dea lucruri care pot fi văzute, numărate și care, la fel de bine, pot să nu se înmulțească.

Propun șase indicatori, fiecare legat de una dintre funcțiile simbolice descrise mai sus și fiecare supus verificării.

În această grilă intră, mai întâi, evenimentele de excepție, împrejurările în care o regulă este suspendată prin apropierea personală de putere, nu prin procedură. Acestea alcătuiesc clasa Balogun, iar aici se numără cazurile dovedite, nu impresiile. Urmează slăbirea locurilor de care depinde întregul sistem, strâmtorile, cablurile submarine, nodurile de transport și litografia de mare precizie. Aceasta este clasa cositorului. O altă măsură privește schimbarea taberei, clipele în care un centru financiar sau o platformă își abandonează brusc eroul după ce l-a încurajat să rămână pe câmp. Aici se recunoaște clasa Deifobos. Ospitalitatea poate fi și ea măsurată prin felul în care vizele, regimurile de acces și primirea străinului funcționează la ceremoniile care se pretind universale. Este clasa arbitrului somalez. Kerostasia piețelor urmărește schimbările bruște prin care statele sunt cântărite din nou, balanța care lucrează fără mâna unui judecător. În sfârșit, trebuie urmărită umflarea spectacolului, înmulțirea recordurilor ceremoniale, a superlativelor și a edițiilor mai mari decât toate cele de dinainte.

Ultimul indicator nu este un adaos, ci urmarea firească a întregului argument. Melanie Klein a descris apărarea maniacală ca pe răspunsul care apare atunci când doliul nu poate fi trăit. Ea lucrează prin negare, triumf, dispreț și nevoia de a stăpâni obiectul pierdut. Când doliul devine cu neputință prin însăși alcătuirea lumii, în locul lui nu se așază resemnarea, ci grandoarea. O lume care nu poate declara mortul va ridica ceremonii tot mai mari, va bate recorduri tot mai des și va numi fiecare ediție cea mai măreață din istorie. Campionatul Mondial din 2026 a fost cel mai întins din istoria competiției, cu patruzeci și opt de echipe și o sută patru meciuri. Nu spun că această extindere a fost, prin ea însăși, o apărare maniacală. Spun că indicatorul trebuie urmărit, fiindcă ipoteza de față ne face să ne așteptăm ca el să crească.

Dacă lumea homerică descrisă aici are temei, cei șase indicatori se vor îndesi. Dacă nu se îndesesc, ipoteza trebuie lăsată să cadă. Tocmai această putință de a renunța la ea o desparte de astrologie.

Itaca

Am spus la început că acest diptic seamănă cu Iliada și Odiseea. Formula trebuie luată în serios, nu doar ca îndreptățire a faptului că sunt două eseuri.

În anii 1940 și 1941, Simone Weil a numit Iliada poemul forței, al acelei forțe care preface persoanele în lucruri. În acest înțeles, primul eseu este Iliada dipticului, un singur teatru, un rege, mânia lui și jocurile de la sfârșit. Odiseea este poemul lumii de după. Puterea ei s-a fărâmițat în stăpâniri locale, zeii umblă deghizați, iar supraviețuirea nu mai este hotărâtă de forță, ci de metis, acea inteligență vicleană pe care Marcel Detienne și Jean-Pierre Vernant au descris-o ca pe arta de a trece printre puteri mai mari decât tine. Într-o lume homerică, aceasta este priceperea de căpătâi. Tocmai de aceea, partea a doua a dipticului trebuia scrisă.

Odiseu îl învinge pe Ciclop spunând că îl cheamă Nimeni. Este o viclenie întemeiată pe nume și pe informație și funcționează fără greș. Ciclopul rănit strigă după ajutor, vecinii îl întreabă cine îl atacă, el răspunde „Nimeni”, iar ei se întorc la casele lor. Numai că, ajuns în larg și socotindu-se în siguranță, Odiseu nu se mai poate stăpâni. Strigă spre țărm numele său adevărat, pentru ca fapta să-i fie pusă în seamă. Din acea clipă, Poseidon știe pe cine să urmărească, iar drumul spre casă se prelungește cu zece ani. Întreaga teză a primului eseu se află în acest amănunt. Fapta izbutește prin anonimat și este ruinată de nevoia celui care a săvârșit-o de a intra în fotografie.

Mai trebuie numit un singur zeu, Zeus Xenios, ocrotitorul străinilor și al oaspeților. Într-o lume fără suveran comun, xenia este rânduiala care face cu putință trecerea dintr-o casă în alta fără teamă și întâlnirea dintre străini fără vărsare de sânge. Ospitalitatea nu desființează dușmănia, dar așază între oameni un prag peste care nici gazda, nici oaspetele nu au voie să treacă. Ciclopul este monstruos nu fiindcă este uriaș, ci fiindcă își mănâncă oaspeții. Pețitorii sunt vinovați nu fiindcă o curtează pe Penelopa, ci fiindcă jefuiesc casa în care au intrat ca oaspeți. Iar o lume în care un arbitru cu pașaport diplomatic și viză valabilă este ținut unsprezece ore într-un aeroport și trimis înapoi acasă este o lume în care altarul lui Zeus Xenios a rămas pustiu. Globalizarea cu porți, despre care am scris în primul eseu, are, iată, și un nume în limbajul religios al lumii vechi.

În acest punct am dat peste descoperirea care m-a oprit din scris.

Odiseea începe chiar cu problema acestui eseu, cu un mort care nu poate fi declarat mort. Odiseu nu este nici viu, nici mort. Nu există trup și, prin urmare, nu există rug. Fără rug nu poate fi săvârșit doliul, iar fără doliu nu poate începe succesiunea. Penelopa nu poate nici să jelească, nici să aleagă. Telemah nu poate moșteni. Pețitorii mănâncă avutul casei tocmai fiindcă moartea nu poate fi declarată. Dacă ar fi fost declarată, ar fi urmat funeraliile, succesiunea și o nouă rânduială a casei. Ei trăiesc din răstimpul dintre lumi. Pețitorii sunt numele homeric al simptomelor morbide despre care scria Gramsci, acele fenomene care se ivesc atunci când vechiul moare, iar noul nu se poate naște. Sunt profitorii interregnului, cei care se ospătează din avutul unei ordini nici vii, nici îngropate.

Pentru a-i ține la distanță, Penelopa face gestul care rezumă întreaga noastră epocă. Le spune că nu se poate recăsători înainte de a termina giulgiul lui Laerte, socrul ei, care este încă în viață. Timp de trei ani, țese ziua și destramă noaptea. Este un giulgiu neterminat, pregătit pentru un om care nu a murit, prin care se amână o hotărâre pe care nimeni nu vrea să o ia. Nu cunosc o imagine mai exactă a felului în care ne petrecem deceniul. Itaca este chipul lumii de astăzi, iar Odiseea îi oferă două ieșiri din casa încremenită.

Una este întoarcerea stăpânului. Odiseu revine deghizat în cerșetor, își recunoaște casa, încordează arcul și îi ucide pe toți. Este ieșirea pe care o alege poemul. Merită observat cât de bine seamănă cu fantezia politică dominantă a vremii noastre. Cuvântul „din nou”, în oricare dintre limbile în care este strigat, ascunde visul întoarcerii stăpânului care îi va măcelări pe pretendenți și va face timpul să curgă înapoi. Restaurația este o fantezie odiseică. Poemul o oferă mai curând ca avertisment decât ca făgăduință. Măcelul din sala tronului este una dintre cele mai sângeroase scene ale literaturii grecești, iar la sfârșit este nevoie de intervenția Atenei pentru ca insula să nu alunece în război civil.

Cealaltă ieșire este Telemah și este mai puțin spectaculoasă. Fiul pleacă din casă și merge la Pylos și la Sparta ca să afle ce s-a întâmplat cu tatăl său. Nu pornește după răzbunare, ci după adevăr. Vrea să știe dacă tatăl lui a murit, pentru a putea, în sfârșit, fie să-l jelească, fie să-l aștepte cu temei. Maturizarea lui stă tocmai în această plecare. El caută faptul care ar face doliul cu putință.

Lumea nouă se va naște fie din măcelul pețitorilor, fie din drumul lui Telemah. Deosebirea dintre cele două nu ține de virtutea cuiva și nici de noroc. Atârnă de un singur lucru, dacă cineva va avea, între timp, curajul să aprindă rugul și să spună cine a murit.