Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Omul din spatele lui Xi

La apogeul Revoluției Culturale, peste un miliard de exemplare ale micii Cărți Roșii a lui Mao au fost distribuite în toată Republica Populară Chineză. Această mică colecție de citate de buzunar a oferit „schelele” pentru o epocă de purjări comuniste. Utopicii au nevoie de teorie. Și în timp ce dogmele maoiste din secolul trecut au dispărut, nevoia Chinei de a avea o bază intelectuală solidă este la fel de puternică ca oricând. Xi Jinping – „Gânduri despre socialismul cu caracteristici chineze pentru o nouă eră” este această nouă teorie pentru societatea chinezească. Cartea nu este scrisă de către secretarul general însuși, ci de un bătrân de 65 de ani, teoreticianul său suprem. Wang Huning[1] a modelat China în liniște în ultimele trei decenii, în ciuda faptului că puțini dintre conaționalii săi l-ar putea alege dintr-o înșiruire de nume aparținând elitei comuniste chineze. Absolventul de limbă franceză a servit drept consilier pentru trei generații de conducători chinezi de la moartea lui Deng Xiaoping în 1997: Jiang Zemin, Hu Jintao și acum Xi însuși. Credința sa de bază în întreprinderea privată dinamică, valorificată de o puternică uniune de partid și stat, a definit gândirea politică chineză. În timp ce Partidul Comunist Chinez sau PCC este guvernat de constituția națiunii, deciziile sunt luate și legitimate prin inovații teoretice. Odată cu trecerea torței de la Deng Xiaoping la Jiang Zemin la sfârșitul anilor 1990, China a trecut de la conducerea intelectualilor revoluționari la conducerea inginerilor transformați în birocrați. Wang Huning a contribuit la elaborarea celor trei reprezentări ale lui Jiang Zemin la începutul anilor 2000, prima reinterpretare majoră a marxismului chinez de la teoria lui Deng Xiaoping. Partidul urma să reprezinte industria avansată a Chinei, cultura civilizațională și oamenii săi. El a fost, de asemenea, autorul Perspectivelor științifice despre dezvoltare ale lui Hu Jintao, care a continuat ideea de a crește nivelul de trai asigurând în același timp egalitatea. Așa a început marșul lung spre antreprenoriat privat și piață liberă. Dar liberalizarea societății nu a fost privită ca o condiție necesară a creșterii economice. În schimb, Wang a căutat să promoveze tradițiile politice indigene ca o alternativă potențială la liberalismul occidental. Aici, el se baza pe idei popularizate de noii gânditori chinezi, de stânga, care au apărut în anii 1980 și 1990, cei care criticau reforma economică și politică liberală occidentală. Noua stânga a văzut faptul că China nu se va mai întoarce la politica revoluționară, și așa au început să caute alternative la terapia de șoc condusă de occident și la haosul politic ridicat pe ruinele Uniunii Sovietice. Noii gânditori de stânga, precum Cui Zhiyuan[2], promotorul modelului Great Leap Forward, au avut cu siguranță o oarecare influență asupra lui Wang Huning. Cu toate acestea, anii petrecuți de Wang lângă Jiang și Hu sunt amintiți acum ca o epocă de aur a nerespectării regulilor, câștigată cu prețul abandonării conducerii partidului asupra economiei, complet contrar declarațiilor teoretice elaborate de Wang Huning pentru cei doi conducători. Ascensiunea lui Xi Jinping din 2012 în poziția de lider suprem a fost o revenire la vremurile bune: regula personală justificată de inovația teoretică. Ideile din spatele gândirii lui Xi Jinping sunt aproape aceleași cu cele ale declarațiilor ideologice ale liderilor anteriori – deloc surprinzător, deoarece împărtășesc același autor. Dar, spre deosebire de Jiang Zemin și Hu Jintao, Xi Jinping a respecta declarațiile teoretice elaborate pentru el de Wang Huning. El a reprimat fericit întreprinderile capricioase și oficialii corupți.

„America against America”

Deși Wang Huning a rămas în mare parte în umbră, carte sa tipărită în 1991 despre politica americană a fost readusă pe tapet în urma tensiunilor sino-americane în creștere. „America against America” este o mustrare consistentă a instituțiilor democratice atlantiste, scrisă pe vremea când Wang Huning studia în Statele Unite. El descrie o societate în care valorile fundamentale erau înlocuite și învățăturile fundamentale erau subminate. Cartea este despre eșecul democrației americane, dar ar putea fi privită mai exact ca o declarație asupra politicii chineze – și această afirmație ar putea fi rezumată prin propoziția „să facem opusul acestui lucru”. S-a vorbit mult despre ascensiunea Chinei ca o amenințare pentru Occident, dar pentru Wang Huning nu este „America împotriva Chinei”, ci „America împotriva Americii”. China nu va atinge dominația printr-un conflict militar cu Occidentul, ci prin supraviețuirea în urma conflictelor. Probabil că armele de generația următoare pe care specialiștii Armatei de Eliberare Populară le dezvoltă nu vor fi folosite niciodată, cu excepția propagandei media de stat. Adevăratul avantaj vine de la teoreticieni precum Wang Huning, care produc ideile care vor asigura durabilitatea sistemului chinez.

Xi Jinping este un om aflat într-o misiune

După ce a ajuns la putere la sfârșitul anului 2012, a început rapid să-și consolideze autoritatea politică, pentru a elimina corupția din Partidul Comunist Chinez (PCC), pentru a-și elimina dușmanii, pentru a îmblânzi conglomeratele tehnologice și financiare din China, pentru a zdrobi disidența internă și a afirma cu putere influență Beijingului pe scena internațională. Este ceva similar cu ceea ce Putin a făcut la Moscova. În numele protejării „intereselor naționale” ale Chinei, Xi a început lupta cu mulți dintre vecinii săi și cu țările antagonice mai îndepărtate – în special cu Statele Unite. În timp ce predecesorii săi credeau că China trebuie să continue să-și aștepte timpul prin supravegherea creșterii economice rapide și a expansiunii constante a influenței, prin integrarea tactică în ordinea globală existentă, Xi este nerăbdător cu status quo-ul, posedă o toleranță ridicată la risc și pare să simtă un pronunțat sentiment de urgență în provocarea ordinii internaționale.

De ce este într-o grabă permanentă președintele Xi?

Majoritatea observatorilor s-au aliniat la una dintre cele două ipoteze diametral opuse. Prima susține că Xi conduce o gamă largă de inițiative politice care vizează nici mai mult nici mai puțin decât refacerea ordinii globale în condiții favorabile PCC. Cealaltă concepție afirmă că este supraveghetorul anxios al unui sistem politic leninist scârțâit și învechit, care se luptă să-și păstreze puterea. Ambele narațiuni conțin elemente de adevăr, dar nici una nu explică satisfăcător sursa sentimentului de urgență al lui Xi. O explicație mai exactă este că calculele lui Xi sunt determinate nu de aspirațiile sau temerile sale, ci de calendarul său. Mai simplu spus, Xi vede o fereastră îngustă de zece până la 15 ani în care Beijingul poate profita de un set de transformări tehnologice și geopolitice importante, care îl vor ajuta, de asemenea, să depășească provocări interne semnificative. Xi vede problemele cauzate de constrângerile demografice, de încetinirea economică structurală, de progrese rapide în tehnologiile digitale și de o schimbare percepută a balanței globale de putere, ceea ce el a numit „schimbări profunde ne mai văzute într-un secol”, cerând un set îndrăzneț de răspunsuri imediate.

Dezlănțuirea naționalismului diplomatic chinez

Prin restrângerea viziunii sale la următorii zece până la 15 ani, Xi a insuflat un sentiment de concentrare și determinare în sistemul politic chinez care ar putea permite Chinei să depășească provocările interne de lungă durată și să atingă un nou nivel de centralitate globală. Dacă Xi va reuși, China se va poziționa ca arhitect al unei ere emergente a multipolarității, economia sa va scăpa de așa-numita capcană veniturilor medii („capcana veniturilor medii” apare atunci când creșterea unei țări se plafonează și în cele din urma stagnează după ce atinge nivelul veniturilor medii pe cap de locuitor), iar capacitățile tehnologice ale sectorului său de producție și ale armatei vor rivaliza cu cele ale țărilor mai dezvoltate. Cu toate acestea, ambiția și execuția nu sunt același lucru, iar Xi a plasat China pe o traiectorie riscantă, care amenință realizările pe care predecesorii săi le-au obținut în era post-Mao. Credința sa că PCC trebuie să ghideze economia și că Beijingul ar trebui să stăpânească sectorul privat va constrânge viitoarea creștere economică a țării. Cererea sa adresată cadrelor partidului să adere la ortodoxia ideologică și să-și demonstreze loialitatea personală față de el va submina flexibilitatea și competența sistemului de guvernare. Accentul său pe o definiție extinsă a securității naționale va conduce țara într-o direcție paranoică. Dezlănțuirea naționalismul diplomatic al „Lupului războinic” va produce o China mai agresivă și mai izolată. În cele din urmă, poziția din ce în ce mai singulară a lui Xi în cadrul sistemului politic al Chinei va preveni alternativele politice și corecțiile de curs, o problemă înrăutățită prin eliminarea limitelor de mandat și perspectiva guvernării sale nedeterminate. Xi crede că poate modela viitorul Chinei, la fel ca și împărații din trecutul istoric al țării.

Agenda lui Xi referitoare la PCC

Retrospectiv, cronologia comprimată a lui Xi a fost clară de la începutul mandatului său. China se obișnuise cu ritmul predecesorul lui Xi, lentul și fermul Hu Jintao, și mulți se așteptau ca Xi să urmeze exemplul, deși cu un accent mai mare pe reforma economică. Cu toate acestea, la câteva luni de la preluarea frâielor în 2012, Xi a început să reorganizeze peisajul politic și economic intern. Era modelul lui Putin din 1999. Mai întâi a venit o curățare de sus în jos a PCC. Partidul și-a demonstrat în repetate rânduri abilitatea de a rezista furtunilor domestice, dar presiunile se construiau în cadrul sistemului. Corupția devenise endemică, ducând la nemulțumirea populară și la descompunerea disciplinei organizaționale. Rândurile partidului creșteau rapid, dar erau din ce în ce mai pline de indivizi care nu împărtășeau credința lui Xi în excepționalismul PCC. Celulele partidelor din întreprinderile de stat, companiile private și organizațiile neguvernamentale erau adormite și dezorganizate. Luarea deciziilor la nivel de seniori devenise necoordonată și tăcută. Organele de propagandă ale partidului nu au reușit să mobilizeze concetățenii din ce în ce mai educați. Xi a preluat simultan toate aceste probleme. Numai în 2013, el a inițiat o mișcare anticorupție, a lansat o campanie „de masă” pentru a elimina pluralismul politic și ideologiile liberale din discursul public, a anunțat noi linii directoare care restricționează creșterea numărului de membri ai partidului și a adăugat noi cerințe ideologice pentru viitorul membrilor de partid. Mărimea partidului contează puțin, cred el, dacă nu este alcătuită din credincioși adevărați. La urma urmei, el a remarcat, când Uniunea Sovietică era pe punctul de a se prăbuși la începutul anilor ’90, „proporțional, Partidul Comunist Sovietic avea mai mulți membri decât PCC, dar nimeni nu era suficient de convins de menirea sa ca să se ridice și să reziste”. Următorul punct pe agenda lui Xi a fost necesitatea afirmării intereselor Chinei pe scena globală. Xi a început rapid eforturile de recuperare a „terenurilor” în Marea Chinei de Sud, a stabilit o zonă de identificare a apărării aeriene asupra teritoriului disputat în Marea Chinei de Est (A2/AD), a ajutat la lansarea Noii Bănci de Dezvoltare (numită uneori Banca BRICS), a dezvăluit proiectul masiv de infrastructură internațională cunoscut sub numele de Inițiativa One Belt One Road și a propus Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură. Consolidarea de putere a lui Xi continuă neîntreruptă: nu se confruntă cu nici un rival politic autentic, și-a eliminat limitele de mandat pentru președinție și a instalat aliați și loialiști în poziții cheie. Noile centre de cercetare sunt dedicate studierii scrierilor și discursurilor sale, oficialii de partid ridică în slăvi, în mod public înțelepciunea și virtutea sa, iar reglementările de partid și documentele de planificare guvernamentale susțin tot mai mult că se bazează pe „Gândirea Xi Jinping”. El a afirmat dominanța PCC asupra unor zone întinse ale societății și vieții economice chineze, forțând chiar și titanii influenți din afaceri și tehnologii să ceară iertare pentru loialitatea lor insuficientă față de partid. Între timp, el continuă să extindă sfera internațională de influență a Chinei prin exercitarea puterii dure, a constrângerii economice și a integrării profunde în organismele internaționale și multilaterale. Mulți observatori externi, inclusiv eu, au crezut inițial că incapacitatea partidului de a contracara izbucnirea COVID-19 a evidențiat punctele slabe ale sistemului Chinei. Cu toate acestea, în vara anului 2020, Xi a reușit să exalte virtuțile controlului centralizat prin verificarea răspândirii interne a pandemiei. Departe de a-și submina autoritatea politică, abordarea de la Beijing a combaterii virusului a devenit acum un punct de mândrie națională.

Occidentul în declin!?

Prima schimbare majoră este evaluarea Beijingului conform căreia puterea și influența Occidentului au intrat într-o fază de declin accelerat și, ca urmare, a început o nouă eră a multipolarității, una pe care China ar putea să o modeleze mai mult pe placul său. Această viziune a luat avânt pe măsură ce războiul din Afganistan a devenit o adevărată mlaștină a neputinței asemănătoare pentru mulți americani cu Vietnamul și s-au solidificat în urma crizei financiare din 2008, pe care conducerea chineză a văzut-o ca pe o moarte a prestigiului global al SUA. În 2016, britanicii votează pentru a părăsi Uniunea Europeană, iar alegerea lui Donald Trump ca președinte în Statele Unite a întărit opinia consensului că Statele Unite și, în general, Occidentul erau în declin. Acest lucru ar putea sugera că China ar putea opta pentru răbdare strategică și ar permite pur și simplu puterii americane să scadă. Dar posibilitatea unei reînnoiri a conducerii SUA provocată de apariția administrației Biden – și îngrijorările cu privire la starea lui Xi (va avea 82 de ani în 2035) – înseamnă că Beijingul nu este dispus să aștepte și să vadă cât va dura această fază a declinului occidental în opinia chineză. Pentru a exploata o fereastră de oportunitate percepută în timpul unei retrageri americane din afacerile globale, Beijingul a avansat agresiv pe mai multe fronturi de politică externă. Acestea includ utilizarea tacticii „zonei gri”, cum ar fi angajarea de bărci comerciale de pescuit (multe private) pentru afirmarea intereselor teritoriale în Marea Chinei de Sud și înființarea primei baze militare a Chinei în străinătate, în Djibouti. Vasta piață internă a Chinei i-a permis lui Xi să amenințe țările care nu demonstrează obediență politică și diplomatică, după cum reiese din recenta campanie de coerciție economică a Beijingului împotriva Australiei, ca răspuns la cererea Canberrei de investigare independentă a originilor virusului care cauzează COVID- 19. În mod similar, Xi i-a încurajat pe diplomații chinezi „Lupii războinici” să intimideze și să hărțuiască țările gazdă care critică sau antagonizează China. La începutul acestui an, Beijingul a aplicat sancțiuni împotriva lui Jo Smith Finley, un antropolog și om de știință politic britanic care studiază Xinjiang, și asupra Institutului Mercator pentru Studii Chineze, un grup de reflecție german, a cărui lucrare PCC a susținut că a „afectat grav suveranitatea Chinei și interese sale nationale.

Răbdarea strategică și agenda lui Xi

Mao Zedong și Deng Xiaoping au demonstrat răbdare strategică în afirmarea intereselor Chinei pe scena globală. Într-adevăr, Mao i-a spus președintelui american Richard Nixon că China ar putea aștepta 100 de ani pentru a revendica Taiwanul, iar Deng a negociat întoarcerea Hong Kongului sub promisiunea (ruptă de Xi) a unei perioade de 50 de ani de autonomie locală. Ambii lideri au avut un sentiment profund de relativă fragilitate a Chinei și a importanței unei capacități de stat atente și nuanțate. Xi nu împărtășește echilibru sau încrederea lor în soluții pe termen lung. Acest lucru a stârnit îngrijorarea că Xi va încerca un gambit extraordinar de riscant pentru a lua Taiwanul cu forța până în 2027, aniversarea a 100 de ani de la fondarea Armatei Populare de Eliberare. Cu toate acestea, pare îndoielnic că ar evita un posibil conflict militar cu Statele Unite la doar 110 mile de țărmul Chinei. Presupunând că PLA a reușit să depășească apărarea Taiwanului, ca să nu spunem nimic despre depășirea unei posibile implicări a SUA, Xi va trebui apoi să desfășoare o ocupație militară împotriva rezistenței susținute, a unei populații naționaliste, pentru o perioadă nedeterminată de timp. O tentativă de preluare a Taiwanului ar submina aproape toate celelalte ambiții globale și interne ale lui Xi. Cu toate acestea, deși scenariile extreme ar putea rămâne improbabile deocamdată, Xi va continua să împingă China să-și etaleze forța în vecinătatea sa. În multe probleme, el pare să vrea rezoluția finală în funcție de agenda sa. Ar fi ironic și tragic, dacă Xi, un lider cu misiunea de a salva partidul și țara, l-ar periclita pe amândouă. Cursul său actual amenință să anuleze marile progrese realizate de China în ultimele patru decenii. În cele din urmă, Xi ar putea avea dreptate că următorul deceniu va determina succesul pe termen lung al Chinei. Ceea ce probabil nu înțelege este că el însuși poate fi cel mai mare obstacol.


[1] Wang Huning (născut la 6 octombrie 1955) este un teoretician politic chinez și unul dintre liderii de top ai Partidului Comunist din China, membru actual al Comitetului permanent al Biroului Politic al partidului (principalul organ decizional din China). A servit ca secretar al secretariatului între 2007 și 2012 și ca șef al Biroului Central de Cercetare a politicilor din 2002 până în 2020. A fost numit președinte al Comisiei centrale de orientare pentru construirea civilizației spirituale în noiembrie 2017. Considerat pe scară largă drept „cardinalul gri” al lui Xi Jinping sau Mihail Suslov al Chinei, se crede că Wang este ideologul șef al Partidului Comunist și arhitectul principal din spatele ideologiilor politice oficiale ale celor trei lideri supremi: „Three Represents” de Jiang Zemin, Conceptul de dezvoltare științifică de Hu Jintao și Visul chinezesc și Xi Jinping Gândirea lui Xi Jinping. El a avut o influență semnificativă asupra procesului de luare a deciziilor și asupra tuturor celor trei lideri importanți și este considerat în prezent, împreună cu Wang Qishan, ca unul dintre cei doi consilieri principali și factorii de decizie pentru Xi Jinping.

[2] Cui Zhiyuan, născut la Beijing în 1963, este profesor la Școala de Politici Publice și Management din Universitatea Tsinghua, Beijing și membru de frunte al Noii Stângi chineze prin lucrările sale privind alternativele la capitalismul neoliberal.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Omul din spatele lui Xi”

  • Cand China va deveni prima putere mondiala (nu mai e mult, unii zic ca deja este), Taiwanul se va ruga sa revina la patria mama. Iar SUA daca mai continua mult cu noua revolutie culturala neocomunista din prezent(de care chiar si Mao ar fi mandru), e clar ca vor deveni… dar mai bine nu mai zic! Era un banc pe vremuri. Intrebare la Radio Erevan: se poate face comunism in Elvetia? Raspuns: se poate da’ e pacat! Se pare ca americanii nu stiu acest banc.

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog