Popularitatea lui Orban în România este de 57%. Institutul Nézőpont din Budapesta a dat publicității rezultatele unui sondaj de opinie despre percepția premierului Ungariei, Viktor Orban, în rîndul românilor

Operațiunea Cowboy. Povestea unui parteneriat (uitat) dintre americani și germani

Era ziua de 28 aprilie 1945, războiul din Europa mai avea să dureze doar câteva zile (8 mai), când unul dintre cele mai ciudate episoade ale întregului conflict s-a petrecut de-a lungul graniței germano-cehoslovace. Peste 350 de soldați americani tocmai își croiseră drum printre liniile inamice pentru a ajunge în orașul Hostau. Așezarea, care se afla încă în mâinile unui detașament de soldați Wehrmacht, adăpostea o comoară de o valoare remarcabilă: câteva sute de cai Lipizzaner de mare preț. Animalele, celebre și extrem de rare, care fuseseră confiscate de către reprezentanții celui de-al Treilea Reich ca parte a unui program bizar de creștere a animalelor în timpul războiului, se aflau acum în calea Armatei Roșii care se apropia cu o viteză uimitoare. Temându-se pentru viața cailor, ofițerul german care conducea crescătoria de cai le-a transmis americanilor că el și oamenii săi se vor preda dacă armata americană promite să scoată animalele din calea pericolului. O unitate de cavalerie din Armata a treia a lui Patton a profitat de șansa de a salva legendarii Lipizzaners. În cadrul misiunii, care a fost botezată Operațiunea Cowboy, trupele americane, împreună cu o colecție pestriță de prizonieri de război aliați eliberați și un pluton de soldați germani, vor acționa contra cronometru pentru a duce o herghelie de cai neprețuiți în siguranță, în timp ce se vor apăra împotriva atacurilor unei legiuni de soldați de elită din Waffen-SS, hotărâți să îi distrugă. Această poveste incredibilă, dar adevărată, a fost sursa de inspirație pentru „Ghost Riders”, o carte de non-ficțiune scrisă de autorul și istoricul Mark Felton.

Dar, haideți să vedem imaginea de ansamblu. După anexarea Austriei de către Germania, în anul 1938, iepele de reproducție ale Școlii Spaniole de călărie au fost duse de către naziști la o fermă specială de armăsari din Hostau, în Cehoslovacia. Armăsarii de performanță au rămas la Viena. Iepele au devenit punctul central al unui program bizar de reproducere al celui de-al Treilea Reich pentru a încerca să creeze un „cal arian”, alături de arabi și de cai de curse pur-sânge. Să trecem rapid la aprilie 1945. Iepele se aflau încă la Hostau, iar războiul se apropia de sfârșitul sângeros. La 30 de kilometri vest de oraș se afla Armata a Treia americană a generalului George Patton, desfășurată de-a lungul graniței ceho-germane. După ce luptase cu ferocitate în toată Europa de Vest, Armata a III-a aștepta ordinele de a elibera Praga. La 70 de km est de Hostau se afla Armata Roșie, gata să atragă întreaga Cehoslovacie în orbita politică a Moscovei, așa cum fusese stipulat la recenta Conferință de la Yalta (4-11 februarie). În mod inevitabil, germanii din Hostau vor trebui să se predea americanilor sau sovieticilor, însă toată lumea știa care dintre opțiuni era cea preferată. Între timp, ofițerii veterinari din Wehrmacht însărcinați cu îngrijirea cailor deveneau din ce în ce mai agitați. Se temeau că dacă Armata Roșie ajungea prima, prețioasele animale ar fi fost pierdute. Sovieticii distruseseră deja colecția regală maghiară de cai Lipizzaner. După ce au împușcat mulți dintre caii uimitori în loc să se ocupe de ei, restul au fost forțați să fie înhămați la niște căruțe obișnuite. Un german cu rang înalt de la fermă era colonelul Holters, ofițerul de informații al Luftwaffe. Unitatea sa a rămas blocată în zonă după ce și-a epuizat combustibilul. Oberstul rătăcit s-a împrietenit cu comandantul fermei, un colonel pe nume Rudofsky. Cei doi bărbați împărtășeau o pasiune comună pentru cai, iar Holters l-a convins în curând pe Rudofsky să predea americanilor colecția sa de armăsari prețioși, împreună cu oamenii săi, înainte de a fi prea târziu. Rudofsky a ezitat, conștient fiind de jurământul său față de Patrie, mai precis acela de a rezista cu orice preț. Dar Holters nu a avut astfel de remușcări și a pornit în secret să negocieze singur predarea cailor către americani. Unitatea pe care Holters a abordat-o a fost Escadronul 42 de recunoaștere a cavaleriei, parte a Grupului 2 de cavalerie, „ochii și urechile” Corpului XII al lui Patton la graniță. O bună parte dintre ofițerii americani erau ei înșiși călăreți, inclusiv ingeniosul comandant al unității, colonelul Charles M. Reed, un gentleman din Virginia, mare jucător de polo, suficient de bătrân pentru a fi servit în cavaleria călare înainte de apariția războiului mecanizat. Holters a pus bazele capitulării. Un veterinar de la ferma de armăsari a fost convins să treacă liniile sub un steag alb pentru a rezolva problema complicată și riscantă a mutării în siguranță a câtorva sute de cai neprețuiți în mijlocul unui război. Planul a fost transmis comandantului german, care a fost de acord cu mutarea, deși a ezitat mult. Reed a fost încântat și l-a contactat pe Patton, care a dat undă verde pentru a lua caii. Dar problemele erau mari. Deși germanii au fost de acord ca armăsarul de la Hostau să fie predat americanilor, apărarea frontierei nu făcea parte din plan și s-ar fi opus oricărei incursiuni a forțelor americane în Cehoslovacia. Apoi, mai erau și oamenii din armata americană prezentă acolo, toți militarii fiind epuizați după cele nouă luni de măcel sângeros din Normandia, Ardeni și Germania, iar niciunul nu voia să fie ultimul soldat ucis în Europa. În plus, multe dintre iepe erau gestante, în timp ce altele abia fătaseră. Conștient de faptul că Armata Roșie se afla la doar câteva zile, sau poate doar câteva ore distanță, Patton le-a ordonat oamenilor săi să îndeplinească misiunea și să o facă rapid. Nu putea să aloce suficienți oameni și resurse pentru a se asigura că operațiunea va fi un succes, astfel că misiunea va trebui să fie efectuată cu o sumă de bani foarte mică. Unui comandat american i s-a ordonat să furnizeze două mici trupe de recunoaștere de cavalerie și câteva blindate pentru o înaintare de 30 de km în teritoriul ocupat de către germani. Comandantul forței de intervenție, maiorul Andrews, a primit doar 325 de oameni pentru a intra într-o zonă apărată de zeci de mii de soldați germani, inclusiv două divizii Panzer subdimensionate, dar totuși puternice. În afară de jeep-urile înarmate cu mitraliere și de mașinile blindate M8 ale celor două trupe, singurul alt sprijin pe care Reed putea conta urma să vină din partea a cinci mici tancuri ușoare M-24 Chaffee, cu mult depășite de Panterele germane despre care se știa că operează în zonă, împreună cu o pereche de Howitzer Motor Carriage, tunuri de artilerie montate pe șasiuri de tancuri ușoare. Nu era o armată prea mare, dar trebuia să fie suficientă. Pe 28 aprilie, Task Force Andrews, așa cum i-a fost numele de cod, a pornit în mijlocul unui baraj de artilerie care a făcut o breșă în apărarea germană din față. Înaintarea a fost contestată în aproape fiecare sat, dar, printr-un miracol, coloana a ajuns la ferma de armăsari. Acum venea partea cea mai dificilă, păstrarea și evacuarea ,,premiului”. În timp ce colonelul Reed căuta vehicule pentru a muta iepele gestante și mânjii nou-născuți din Hostau în Bavaria, Andrews a predat forța de intervenție adjunctului său, căpitanul Thomas M. Stewart. Forța a fost redusă la o trupă de cavalerie, două tancuri și două vagoane motorizate de obuziere, un total de doar 180 de oameni. Stewart se confrunta acum cu cea mai mare provocare din întreaga sa carieră. Fără suficienți oameni pentru a securiza ferma de armăsari, orașul Hostau și drumul de întoarcere spre liniile americane, americanul avea nevoie să recruteze rapid forță de muncă suplimentară. S-a adresat unui mic grup de prizonieri de război aliați care fuseseră eliberați odată cu iepele și armăsarii Lipițani. Germanii îi folosiseră pe prizonieri, un amestec de britanici, neozeelandezi, francezi, polonezi și sârbi, drept muncitori. Toți s-au oferit voluntari cu entuziasm și au primit imediat arme germane capturate. Dar tot nu a fost suficient. În continuare, Stewart a apelat la câțiva cazaci ruși anticomuniști din zonă. Comandați de un fost prinț arogant, cazacii s-au alăturat Axei după invazia nazistă din URSS cu patru ani mai devreme. Dornici să se strecoare departe de Armata Roșie care invada, prințul Amassow și excelenții săi călăreți s-au oferit voluntari și au fost reînarmați. Fiind în continuare la limită, Stewart i-a cerut colonelului german Rudofsky ca unii dintre oamenii săi să se alăture apărării. Stewart a fost de acord să îi reînarmeze dacă aceștia se angajau să servească sub autoritatea SUA. Mulți au fost fericiți să facă acest lucru, oamenii nu îi iubeau pe naziști și toți se temeau de sosirea sovieticilor. Folosind propriile arme predate și căști de protecție, voluntarii Wehrmacht s-au alăturat noilor lor aliați. Stewart știa că trebuie să acționeze rapid în formarea acestei improbabile ,,legiuni străine”, pentru că sosise vestea că trupele SS se îndreptau spre Hostau, hotărâte să îi ucidă sau să îi captureze pe americani și pe cai. În două bătălii, „Legiunea Străină a lui Stewart”, cu ajutorul blindatelor ușoare, a reușit să oprească un asalt al trupelor de elită din SS-Regimentul Deutschland. Din fericire pentru Stewart și oamenii săi, naziștii nu aveau tancuri, altfel ar fi fost sfârșitul jocului pentru întreaga expediție. În timpul unei pauze în timpul acțiunii, colonelul Reed a început să organizeze transportul pentru a scoate caii din Hostau și a-i duce în liniile americane.

Mulți dintre armăsari au fost călăriți de ofițeri americani, germani și cazaci, în timp ce unele dintre iepe au fost legate de armăsari, fără a fi călărite; o imagine ca într-o răfuială în stilul Vestului Sălbatic. Celelalte iepe, împreună cu mânjii lor, au fost încărcate în camioane germane și americane improvizate în grabă și trimise spre vest. Grupul a reușit să scape la limită, tancurile sovietice T-34 au ajuns la marginea estică a orașului Hostau chiar în momentul în care Lipizzanerii și Legiunea Străină a lui Stewart au ieșit din oraș. A urmat o confruntare tensionată, dar Armata Roșie a decis să nu riște un război cu forțele lui Reed și Operațiunea Cowboy a fost finalizată cu succes.

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Operațiunea Cowboy. Povestea unui parteneriat (uitat) dintre americani și germani”

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog